„Moara cu Noroc” de Ioan Slavici

  • Specie: nuvelă realistă psihologică
  • Curent: realism
  • Încadrare istorică: perioada marilor clasici
  • Anul apariției: 1881
  • Tema: dezumanizarea individului sub imperiul setei de înavuțire în condițiile specifice satului ardelean de la mijlocul secolului al XIX-lea

Această pagină cuprinde:

  • Eseul general al nuvelei
  • Relaţia dintre incipit şi final din nuvelă
  • Caracterizarea personajului principal din nuvelă
  • Cuplul de personaje Ghiță - Lică

Considerata ca o specie a epocii moderne, nuvela a fost cultivata cu predilectie in secolele XIX si XX, avand avantajul unei concentrari epice mai accentuate decat a romanului. Intr-un spatiu diegetic relativ restrans, cu un singur fir narativ, nuvela urmareste destinul unui personaj complex, prins in reteaua unor conflicte puternice. Viziunea artistica este astfel centrata asupra protagonistului care domina prim-planul.

Caracteristicile acestei specii sunt ilustrate riguros de nuvela „Moara cu noroc” de Ioan Slavici. Primul mare scriitor modern al Transilvaniei, consolideaza dimensiunea realist-obiectiva a viziunii artistice asupra universului existential al satului de provincie, operand o deschidere a prozei romanesti spre psihologic. O dovada stralucita este nuvela „Moara cu noroc”, publicata in 1881.

Capodopera lui Slavici este o nuvela psihologica, remarcabila nu numai prin complexitatea personajului principal, ci si prin realismul viziunii artistice care se concretizeaza intr-o imagine veridica a unei lumi din Transilvania sfarsitului de veac XIX.

Tema realist-psihologica a degradarii umane provocate de patima inavutirii se dezvolta in relatie cu tema romantica a destinului.

Titlul nuvelei inchide in el o amara ironie, „Moara cu noroc” fiind numele hanului asezat la rascruce de drumuri, o raspantie care „intoarce” destinul eroilor spre zodia tragicului, schimband liniste colibei in zbucium, nefericire.

Compozitia nuvelei este clasica, cele 17 capitole urmarind sirul evenimentelor in ordine cronologica. Incipitul de tip enuntiativ se formuleaza ca un discurs etic al unui personaj-reflector: mama Anei, care este numita simbolic „batrana”. Cugetarea ei reprezinta o avertizare asupra fortelor conflictule : „Omul sa fie multumit cu sărăcia sa, căci dacă e vorba, nu bogaţia, ci liniştea colibei tale te face fericit.” Dupa principiul simetriei, finalul se constituie tot ca un discurs direct al personajului-reflector : „ Simteam eu ca nu are sa iasa bine; dar asa le-a fost data”. Naratiunea este asadara construita in ”rama” cugetarilor batranei. Aceasta reprezinta o „voce” prin care se exprima mentalitatea unei lumi morale care isi intemeiaza existenta  pe valori autentice si pe credinta in soarta. In acelasi timp, ea exprima viziunea scriitorului asupra lumii si asupra existentei umane.

Actiunea nuvelei este situata intr-un spatiu geografic real, in pusta aradeana ( Fundeni, Ineu, Oradea sunt toponime reale), intr-o zona de rascruce, plina de mister. Evenimente se desfasoara pe durata unui an. Timpul real, obiectiv este dublat de un timp simbolic, „saptamanii luminate a Pastelui”  ii corespunde o durata malefica, un timp simbolic al ”tarziului” („era tarziu, intr-un tarziu, tarziu dupa miezul noptii”). Nu intamplator, jaful crima, tradarea , uciderea Anei si sinuciderea se petrec noaptea.

Structural, nuvela se organizeaza pe doua planuri dinamizate de conflicte puternice . Planul realitatii exterioare este de tip narativ, evidentiind un singur fir narativ- element definitoriu al nuvelei. Al doilea plan este de tip analitic: planul interior, in care sunt urmarite dilemele morale, conflictul psihologic ce se amplifica treptat in constiinta lui Ghita.

Expozitiunea il prezinta pe Ghita alaturi de familia sa, infruntand situatia sociala si economica gri in care se afla. Nemultumit de statutul sau de cizmar, in imposibilate de a asigura un trai decent familiei, el decide, impotriva sfatului soacrei, sa ia in arenda hanul ”Moara cu noroc”. Un timp afacererile prospera, iar familia pare sa traiasca idilic in acest nou mediu, neprimitor (”pusta aradeana”), insa cu potential.

Intriga este reprezentata de aparitia lui Lica Samadaul, pesonaj negativ, care va declansa un sir de evenimente, in urma carora Ghita se va degrada pana la dezumanizare, si va sfarsi tragic. Conflictele nuvelei isi au punctul de plecare in acest episod; se contureaza atat cel exterior intre Ghita si Lica, cat si cel interior, al constiintei carciumarului.

Setea de inavutire isi pune amprenta din ce in ce mai mult asupra lui Ghita, care este vazut intr-o continua evolutie, indepartandu-se de familie si luand parte la afacerile necurate ale Samadaului care exercita o dominatie fascinanta asupra hangiului. Pe rand, arendasul hanului este jefuit si batut, o femeie si copilul sau sunt omorati , iar toate drumurile par sa duca spre Lica, pe urmele caruia se afla de mult timp jandarmul Pintea. Lica il manipuleaza pe Ghita in asa fel incat acesta este de acord ca Ana sa il insele. Cand realizeaza gravitatea faptelor, merge la Pintea cu gandul de a-l demasca pe Lica, ceea ce si reuseste.

Conflictul interior dicteaza afirmarea celui exterior , stadiul in care se afla Ghita il face pe acesta sa isi doreasca o confruntarea cu Lica. Totusi, cel care va cadea in propria cursa va fi Ghita, care, atunci cand se intoarce la han o omoara pe Ana pentru fapta necugetata de a se fi aruncat in bratele Samadaului, iar apoi este omorat de Raut, omul samadaului.

 Lipsit de puteri in fuga de Pintea, Lica se sinucide izbindu-se cu capul de un copac. Acesta este punctul culminant al nuvelei, asistam la pedeapsa data de destin fiecaruia, pe masura faptelor. Pentru a dramatiza scena si a accentua ideea de final grandios, autorul se foloseste de metafora focului purificator care cuprinde moara, stergand urmele faradelegilor. Astfel, toate conflictele romanului se termina, se mistuie in foc alaturi de protagonisti, lasand loc cortinei, vocei naratorului care prezinta deznodamantul cu valoare de sentinta finala, data prin batrana, care, contempland scena dezastrului, afirma: ”asa le-a fost data”.

Personajele lui Slavici sunt bine conturate, veridice, rotunde (dupa M. Forester), fiind rezultate ale propriilor fapte, actiuni si ganduri, actionand liber, neconstranse decat de forta destinului. Protagonistul nuvelei, Ghita este centrul de iradiere a semnificatiilor,destinul sau ilustrand „teza morala” a textului. El este un personaj complex, dilematic, de mare forta in reprezentarea omului care se lasa dominat de slabiciunea sa. Cand linistea familiei sale este tulburata de aparitia lui Lica Samadaul, Ghita incearca sa i se impotriveasca ferm si demn. Numai ca prima eroare, aceea de a nu renunta la arenda hanului, declanseaza situatia de criza. Tentativa esuata de a se impotrivi lui Lica, e urmata de alunecarea treptata sub influenta samadaului . Intre cei 2 se naste un conflict de orgolii barbatesti.

Scena procesului reprezinta un moment cheie in devenirea personajului, un moment de culminatie a crizei morale. Desi convins de vinovatia lui Lica, Ghita depune marturie falsa, optiune nu determinata de frica, ci de constiinta faptului ca Lica are stapani puternici care il protejeaza. Totusi, optiunea finala a protagonistului este de a se situa cu sacrificiul suprem de partea legii. Ultimele scene sunt de un intens dramatism. Intelegand ca si-a distrus iremediabil familia , iar revinirea la valorile morale autentice nu mai este posibil, eroii vor plati cu viata abaterea de la norma etica.

Din punctul meu de vedere, consider ca tema erodarii fondului uman prin patima imbogatirii este dezvoltata pe baza convingerii scriitorului ca literatura trebuie sa aiba o finalitate educativa. In primul rand, deznodamantul nuvelei are o accentuata dimensiune moralizatoare, fiindca eroii care incalca principiile morale sunt sanctionati aspru in final. In al doilea rand, scriitorul reuseste sa surprinda cu adevarata arta instalarea gradata a crizei sufletesti si evolutia ei pana in fata deznodamantului implacabil.

În concluzie, se poate afirma ca, intre marii clasici ai literaturii romane, Slavici ramane creatorul nuvelei realist-psihologice iar întâlnirea cu nuvela „Moara cu noroc” este, pentru orice cititor, o experienţă de viaţă, deoarece intră într-o lume plăsmuită după propria viziune a autorului. Fiind o nuvelă psihologică, ea nu aduce în faţa contemporanilor un model de conduită morală, ci un model al dezumanizării.

Ca specie a genului epic, nuvela are dimensiuni medii (între  povestire şi roman), cu o acţune  riguros construită, cu un conflict puternic, punând în evidenţă personaje  complexe bine individualizate.

În literatura română nuvela a apărut în perioada paşoptistă, fiind singura specie de ficţiune  acceptată unanim în epoca romantică (1840-1880). În acea perioadă nuvela avea  caracter istoric („Alexandru Lăpuşneanu”). Mai târziu, în anul 1881, a fost  inclusă în volumul  „Novele din  popor” al lui Slavici, nuvela „Moara cu noroc”.

„Moara cu noroc” prezintă (alături de celelalte nuvele ale lui Slavici) monografic viaţa satului  ardelenesc în cea de-a doua jumătate a secolului al XX-lea, momentul  pătrunderii influenţelor capitaliste. În toate nuvelele lui Slavici conflictul  porneşte de la încălcarea unor norme etice şi de aceea teza moralizatoare  străbate întreaga sa operă. Spre deosebire de nuvela „Comoara” cu aceeaşi temă,  în care personajul reuşeşte să conştientizeze că patima banului pune stăpânire  pe sufletul său şi astfel renunţă la comoara pe care o găsise, Ghiţă,  protagonistul nuvelei „Moara cu noroc”, e irecuperabil din punct de vedere  moral, accentuând latura realistă a operei.

Titlul nuvelei poate fi considerat o antifrază (nu e cu noroc). Semnificaţia negativă a  acestuia se accentuează pe parcursul desfăşurării acţiunii, dar şi prin relaţia  cu o credinţă populară conform căreia o moară părăsită e bântuită de spirite  rele.

Tema nuvelei este degradarea morală sub influenţa banului sau, cu alte cuvinte,  consecinţele nefaste pe care banul le are asupra sufletului omenesc.

Discursul narativ este încadrat de vorbele bătrânei care, din această perspectivă, devine  personaj-reflector,’ şi purtătorul de cuvânt al naratorului.

Incipitul conţine  replica bătrânei, mama Anei, şi reprezintă morala de factură populară  demonstrată în nuvelă: “Omul să fie mulţămit cu sărăcia sa, căci dacă e vorba,  nu bogaţia, ci liniştea sa îl face fericit.” Acest capitol preia funcţiile  prologului, prefigurând tema şi conflictul dominant, validate prin motive  anticipative (drumul şerpuieşte la stânga şi la dreapta- semn al oscilării lui  Ghiţă între dragostea pentru familie, respectiv respectarea moralei, şi patima  pentru bani care pune stăpânire pe el; locurile sunt aride- nu cresc decât  ciulinii- anticipare a destinului tragic al lui Ghiţă, pentru care moara se  dovedeşte un loc nefast; în depărtare se zăreşte o pădure arsă în jurul căreia  roiesc nişte corbi- simbol al morţii; în apropiere de moară sunt cinci cruci-  semn că oamenii şi-au părăsit credinţa şi că îşi pot pierde viaţa în acele  locuri rele) . Astfel, prin aceste motive anticipative, incipitul este de tip  “captatio benevolentiae”, adică pregăteşte cititorul pentru ce urmează.

Conflictul iniţial este unul exterior, de natură socială şi economică, reprezentat prin Lică  Sămădăul, şeful porcarilor din zona, om avut care stăpâneşte întreaga zonă, şi  Ghiţă, un cizmar cinstit care vine la moară pentru binele familiei. Generat de  primul, conflictul interior este între dorinţa lui Ghiţă de a rămâne un om  cinstit, care îşi respectă familia, şi dorinţa de nestăvilit de a acumula bani.

Neliniştea se  instalează la prima apariţie a lui Lică la han. Confruntarea dintre cei doi  ilustrează lupta dintre omul cinstit care binecuvântează locurile şi spiritul  malefic al lui Lică. Acceptând condiţiile impuse de Lică de a-i spune „cine  trece, cine zice şi cine ce face”, primind însemnele porcilor săi şi acceptând  să primească în schimbul banilor nişte „grăsuni” furaţi, Ghiţă nu mai are cale  de întoarcere şi aşteaptă următorul pas al lui Lică. Pentru a i se opune îşi ia  anumite măsuri care se dovedesc inutile ( 2 pistoale, o slugă nouă, nişte  câini). Cu ultimele semne ale moralităţii, Ghiţă face efortul de a renunţa la  câştigul necinstit şi de a-l trăda pe Lică. Comite însă două greşeli: nu îi  mărturiseşte lui Pintea că o parte din banii pe care îi schimba îi rămânea lui  şi o foloseşte pe Ana drept momeală pentru a-l surprinde pe Lică la han cu  dovezile asupra lui (banii din şerpar). Recunoscând că a greşit, dar că nu o  poate lăsa pe Ana în urma lui, Ghiţă îşi înjunghie soţia cu gândul de a se  sinucide apoi.

Opera este clasică  prin rigoare, structura simetrică, cu acţiune gradată în cele 17 capitole.  Personajul este construit cu mijloace tradiţionale (din exterior prin raportare  la medii, la fapte şi la alte personaje), dar preponderente sunt mijloacele  proyei analitice, respectiv: prezentarea confluctului interior, folosirea  stilului indirect liber (autorul redă presupusele gânduri ale personajelor fără  a folosi vorba de tip dicendi), a monologului şi a dialogului.

Ultimul capitol, finalul, are valoare de epilog, subliniind  ideea principală a operei şi se află  în relaţie de simetrie cu incipitul. Finalul este unul închis, destinele  personajelor sunt trasate. În spiritul moralist al lui Slavici, cei care „s-au  dat cu răul” trebuie să plătească acest lucru prin moarte, iar cei nevinovaţi  scapă; în preajma Paştelui, bătrâna şi copiii pleacă în oraş, în lipsa lor  producându-se tragedia. Locurile se purifică prin foc, iar personajul reflector  vină să încheie moralizator, spunând că „aşa le-a fost dată”.

Prin reluarea replicii personajului reflector, se realizează simetria incipit+final, care sugerează  ciclicitatea vieţii. Această construcţie simetrică pune în evidenţă caracterul  moraliyator al operei, conflictul evidenţiind încălcarea unei norme morale care  nu poate rămâne nepedepsită. Astfel, din relaţia incipit - final putem deduce  concepţia scriitorului potrivit căreia legile morale persistă asupra existenţei  umane.

Slavici este un adept al lui Confucius şi, conform ideilor acestuia, aplică în „Moara cu  noroc” principalele virtuţi morale analizate de filosoful chinez :  sinceritatea, cinstea, cumpătarea, opera devenind o pledoarie pentru echilibrul  moral; scriitorul român este astfel „un autor pe deplin sănătos în concepţie”.  (M. Eminescu)

Personajul literar este o instanta narativa prin intermediul careia scriitorul isi exprima indirect ideile, conceptiile, sentimentele. Particularitatile de constructie a acestor fiinte fictionale sunt determinate de factori muntipli: viziunea despre lume si optiunile estetice ale autorului, curentul artistic si specia literara, tipologia eroilor, subiectul operei si temele ei. In nuvela „Moara cu noroc”, de exemplu, Ioan Slavici isi construieste personajele in acord cu un canon realist obiectiv, sustinut de convingerea ca opera literara trebuie sa aiba un pronuntat caracter national si o finalitate etica: „Pentru ca sa fie frumos, un lucru trebuie sa fie, inainte de toate, bun si adevarat”.

Ghiţă este unul din personajele principale ale nuvelei, este viabil si complex, un tip uman in care contradicţiile semanifesta puternic. Esenţa lui este dramatica, pendulează la început intre atracţia banului, patima pentru inavutire şi dorinţa de a rămâne drept şi cinstit. El este centrul de iradiere a semnificatiilor, destinul sau ilustrand viziunea despre existenta a autorului si „teza morala” textului. O particularitate de constructie a personajului principal este insumarea a mai multor ipostaze, a caror succesiune evidentiaza statutul lui psihologic.

Prima ipostaza este cea a omului moral care respecta codul etic al comunitatii si se integreaza in ea, prin statutul sau social de cizmar si apoi, ca arendar al hanului. Ca adevarat „pater familias”, el manifesta iubire si devotament fata de ai sai, resimtind acut dorinta de a-i proteja. Cand linistea familiei sale este tulburata de aparitia lui Lica Samadaul, Ghita isi apara valorile morale, incercand sa se impotriveasca demn lui Lica. Numai ca prima eroare, de a nu renunta la arenda hanului, declanseaza situatia de criza. Intre cei 2 se naste un conflict de interese si o confruntare intre orgoliile barbatesti.

Tentativa esuata de a se impotrivi lui Lica e urmata de alunecarea treptata sub influenta Samadaului. Se cristalizeaza astfel cea de-a doua ipostaza ,cea a omului dilematic. In interior, se produce o grava scindare launtrica determinata de  un conflict moral intre valorile etice pe care si-a sprijit pana acum existenta si ispita raului caruia nu-i poate rezista. Setea mereu mai arzatoare de imbogatire copleseste treptat dorinta lui Ghita de a ramane om cinstit si astfel se instituie a treia ipostaza- cea a omului, imoral- asociata unui conflict psihologic. Devenirea sa tragica se adanceste prin ”caderea„ dintr-o ipostaza in alta, dinspre omul moral spre cel imoral.

Naratorul obiectiv isi lasa personajele sa-si dezvaluie trasaturile in momentele de incordare, consemnandu-le gesturile, limbajul si relatiile dintre ele, prin caracaterizare indirecta. De asemenea, realizeaza portrete sugestive prin caracterizare indirecta.

Naratorul surprinde în mod direct transformările personajului: Ghiţă devine „ de tot ursuz”, „se aprindea pentru orişice lucru de nimic”, „nu mai zâmbea ca mai înainte, ci râdea cu hohot, încât îţi venea să te sperii de el ”, iar când se mai juca, rar, cu Ana, „îşi pierdea repede cumpătul şi-i lăsa urme vinete pe braţ ” (caracterizare directă).

Prin intermediul monologului interior sunt redate gândurile şi frământările personajului, realizându-se în felul acesta autocaracterizarea: „ Ei! Ce să-mi fac?. . . Aşa m-a lăsat Dumnezeu!.. . Ce să-mi fac dacă e în mine ceva mai tare decât voinţa mea? Nici cocoşatul nu e însuşi vinovat că are cocoaşe în spinare”.ebacalaureat.ro

Trasatura dominanta a personajului principal este slabiciunea pentru bani „Are si el,ca tot omul, o slabiciune: ii rade inima cand isi vede sporul” afirma batrana, precinzand explicit carenta morala a lui Ghita.  Ea o asociaza insa cu bucuria castigului cinstit, in timp ce Ana se teme de „castig nelegiuit”.  Scena procesului ( cap XI) reprezinta un moment cheie in devenirea personajului, un moment de culminatie a crizei morale. .Desi convins de vinovatia lui Lica, Ghita depune marturie falsa, optiune nu determinata de frica, ci de constiinta faptului ca Lica are stapani puternici care il protejeaza. Totusi, optiunea finala a protagonistului este de a se situa cu sacrificiul suprem de partea legii.

Ultimele secvente narative sunt de un intens dramatism. Ghita renunta la jocul dublu, la disimularea geloziei si a urii, actionand intaia oara cu fermitate. Dar cand se intoarce la han intelege ca este prea tarziu , o ucide pe Ana, apoi moare si el, impuscat de Raut, omul lui Lica. Revenirea la valorile umane autentice nu mai este cu putinta si eroii platesc cu viata incalcarea normelor morale.

Destinul dramatic al personajelor este proiectat pe fundalul unei lumi din Transilvania secolulului al XIX-lea. Actiunea nuvelei este situata intr-un spatiu geografic real, in pusta aradeana ( Fundeni, Ineu, Oradea sunt toponime reale), intr-o zona de rascruce, plina de mister. Evenimente se desfasoara pe durata unui an. Timpul real, obiectiv este dublat de un timp simbolic, „saptamanii luminate a Pastelui”  ii corespunde o durata malefica, un timp simbolic al ”tarziului” („era tarziu, intr-un tarziu, tarziu dupa miezul noptii”). Nu intamplator, jaful crima, tradarea , uciderea Anei si sinuciderea se petrec noaptea.

Structural, nuvela se organizeaza pe doua planuri dinamizate de conflicte puternice . Planul realitatii exterioare este de tip narativ, evidentiind un singur fir narativ- element definitoriu al nuvelei. Al doilea plan este de tip analitic: planul interior, in care sunt urmarite dilemele morale, conflictul psihologic ce se amplifica treptat in constiinta lui Ghita.

Seria de evenimente este structurata pe principiul cronologic cu naratiune heterodiegetica, iar perspectiva narativa este obiectiva, Ioan Slavi optand pentru formula naratiunii in ”rama”, drama existentiala a eroilor fiind inchisa intre 2 cugetari.  Incipitul de tip enuntiativ se formuleaza ca un discurs etic al unui personaj-reflector: mama Anei. Cugetarea ei reprezinta o avertizare asupra fortelor conflictule : „Omul sa fie multumit cu sărăcia sa, căci dacă e vorba, nu bogaţia, ci liniştea colibei tale te face fericit.”

In finalul nuvelei rasuna din nou vocea batranei, exprimand ideea predestinarii „ Simteam eu ca nu are sa iasa bine; dar asa le-a fost data”. Este evidentiata mentalitatea unei lumi morale care isi intemeiaza existenta  pe valori autentice si pe credinta in soarta. In acelasi timp, ea exprima viziunea scriitorului asupra lumii si asupra existentei umane.

Din punctul meu de vedere, Ioan Slavici surprinde existenta lumii contemporane prin crearea unor personaje compexe si verosimile. Consider ca tema erodarii fondului uman prin patima imbogatirii, este dezvoltata pe baza convingerii scriitorului ca literatura trebuie sa aiba o finalitate educativa. In primul rand, mi se pare firesc ca deznodamantul nuvelei sa aiba o  accentuata dimensiune moralizatoare, fiindca eroii care incalca principiile morale sunt sanctionati aspru in final. In al doilea rand, scriitorul reuseste sa surprinda cu adevarata arta instalarea gradata a crizei sufletesti si evolutia ei pana in fata deznodamantului implacabil, demonstrand convingator tema principala a nuvelei.

In concluzie construindu-si personajul pe scenariul arhetipal al ispitirii si al caderii in pacat,  Slavici surprinde consecintele nefaste pe care demonul lacomiei le are asupra caracterului si destinului uman. Nuvela „Moara cu noroc”  ilustreaza drama abdicarii de la demnitate si moralitate , esecul existential generat de slabiciuni si ambitii fara de masura.

Perioada marilor clasici reprezintă etapa de efervescenţă culturală românească aflată la intersecţia a trei curente literare: clasicismul, romantismul şi realismul. Recunoscut datorita măiestriei operelor sale, Ioan Slavici este considerat a fi unul dintre clasicii literaturii romane, alături de Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale si Ion Creanga.

Publicata in 1881, nuvela „Moara cu noroc” de Ioan Slavici este inclusa in volumul „Novele din popor”. Aceasta are un caracter moralizator, iar după criticul G.Calinescu, „subiect de roman”.

 „Moara cu noroc” de Ioan Slavici are ca tema consecințele nefaste ale dorinței de înavuțire. Tema operei, privita din perspectiva sociala, prezintă încercarea lui Ghiţă de a isi schimba statutul social. Din punct de vedere psihologic, este prezentat conflictul interior trăit de personajul Ghiţă care isi pierde treptat calităţile.

Titlul operei lui Ioan Slavici este unul semnificativ si circumscrie tema nuvelei, fiind in același un timp ironic. „Moara cu noroc” denumește toposul acțiunii, însă hanul aduce năpăstuirea, câștigurile obţinute la aceasta ascunzând nelegiuiri.

Fiind o opera realista, in „Moara cu noroc” spațiul si timpul sunt clar precizate. Cârciuma de la Moara cu noroc este găsita la răscruce de drumuri, izolata. Spațiul este unul ce pare a fi malefic, lipsit de influenta divina, care in final este purificat prin foc. Acțiunea se desfăşoară pe parcursul unui an, de la Sfântul Gheorghe pana la Paste.

Protagonistul, Ghiţă, este cel mai complex personaj din nuvelele lui Slavici. Acesta este un personaj rotund, evoluând de la tipicitate la individualizare, devenind, dintr-un simplu meşteşugar, cu o existenţă modestă, un cârciumar dominat de seducţia banilor sub influenţa negativă a lui Lică Sămădăul. Șotia sa remarcă „bărbatul  s-a schimbat”, însa el pune totul pe seama destinului „Așa m-a lăsat Dumnezeu!”.

Lica este personaj secundar, antieroul operei lui Slavici, fiind un personaj tipic, plat. Lica intra in categoria porcarilor, insa este unul bogat: „porcar si el, dar om cu stare”. Lică este individualizat printr-un portret fizic ce reflecta in exterior trasaturile sale morale: „Lica, un om de treizeci si sase de ani, înalt, uscativ şi supt la fata, cu mustata lunga, cu ochii mici si verzi”.

Legătura dintre Ghiţă si Lică se afla sub semnul raportului de forte şi evoluează treptat. Ambele personaje reprezinta firi puternic individualizate, insa Lica este cel mai abil, finalul operei punand in lumina antiteza caracter slab – caracter tare. În această relaţie, Lică are rolul de manipulator, iar Ghiţă de manipulat. Lică ne apare ca un om fără suflet, fără lege şi fără credinţă. Slavici anunţase acest portret într-o replică anterioară a lui Ghiţă: „Tu nu eşti om, Lică, ci diavol!”.

Sămădăul îl manipulează pe cârciumar astfel încât să nu asculte de vorbele soţiei, care îl descrie pe porcar ca fiind „un om rău şi primejdios”. Începerea parteneriatului dintre cei doi, Ghiţă şi Lică, constituie pentru Ghiţă şi începerea unui drum al degradării umane, o luptă interioară din sufletul hangiului între dorinţa de a rămâne cinstit şi aceea de înavuţire. Ghiţă devine partenerul lui Lică, oferindu-i informaţii despre cele petrecute la cârciumă, devine complicele său la ilegalităţi şi crime: jefuirea arendaşului şi uciderea femeii şi copilului. Protagonistul devine victima remuşcărilor interioare, lucru evidenţiat în relaţiile cu celelalte personaje, mai ales cu familia, devine tot mai ursuz, se enervează uşor şi violent faţă de Ana şi copii. Antagonistul reuşeşte să îi inspire teamă protagonistului, Ghiţă merge la Arad de unde îşi ia arme, câini şi angajează o slugă. Ajuns pe ultima treaptă a degradării sociale şi obsedat de puterea banului, cârciumarul se decide să-l denunţe pe Lică, însă, din păcate, îşi împinge soţia în braţele acestuia. Descoperind infidelitatea soţiei, o ucide, iar aceste este la rândul său ucis de Răuţ. Tragic este şi sfârşitul Sămădăului care pentru a nu fi prins de jandarmul Pintea, se sinucide.

Aşadar, autorii morali ale celor două sfârşituri tragice sunt Ghiţă şi Lică, ambii robi ai banului şi ai setei de înavuţire. Semnificative pentru evidenţierea relaţiei dintre cei doi sunt episodul primei întâlniri dintre aceştia, deoarece reprezintă şi începutul unui drum al degradării umane pentru protagonist, dar şi episodul final, care prezintă finalul tragic al personajelor ca efect al dorinţei de înavuţire, Ghiţă ucigându-şi propria soţie, pe care o împinsese în braţele porcarului, fiind mai apoi ucis şi el din ordinul lui Lică şi sfârşitul Sămădăului care se sinucide pentru a nu fi prins de jandarm. O scenă semnificativă pentru relaţia dintre cele două personaje este cea a primei întâlniri cu Lică Sămădăul, deoarece apar primele semne de transformări psihologice şi morale ale lui Ghiţă. Dialogul dintre cei doi pare un interogatoriu condus de Lică, care avea o poziţie superioară cârciumarului, fiind seful porcarilor din zonă. După plecarea lui, Ghiţă are primul moment de nesinceritate faţă de Ana, căreia îi ascunde „gândurile negre ce-l cuprinseseră”. Aceste două episoade fiind edificatoare pentru evidenţierea degradării morale pe care o are protagonistul.               

 Opera literară „Moara cu noroc” este o nuvelă psihologică, deoarece urmăreşte procesul înstrăinării lui Ghiţă faţă de familie şi urmăreşte degradarea morală a acestuia produsă de ispita îmbogăţirii.