„Luceafărul” de Mihai Eminescu
- Specie: poem filosofic, eglogă
- Curent: romantism
- Încadrare istorică: perioada marilor clasici
- Anul apariției: 1882
- Tema: problema geniului în raport cu lumea, iubirea și cunoașterea
Această pagină cuprinde:
- Versurile poeziei
- Eseul general al poeziei
.png)
.png)
Curent literar manifestat pe plan european, în prima jumătate a secolului al XIX-lea, romantismul impune primatul sentimentului şi al fanteziei creatoare, subiectivitatea, afirmarea individualităţii creatoare, fascinaţia misterului şi a excepţionalului, interesul pentru folclorul local şi mituri, preferinţa pentru anumite motive literare şi teme, precum: trecutul istoric, iubirea şi natura, geniul, sau pentru atitudini poetice specifice (melancolia, singurătatea, reveria, contemplaţia).
Creaţia eminesciană valorifică în mod original particularităţile romantismului, utilizând un timbru aparte. Aceste particularităţi sunt reflectate în poemul-sinteză Luceafărul, apărut în 1883, în Almanahul Societăţii Academice Social-Literare România Jună din Viena, fiind apoi reprodus în revista Convorbiri literare.
Viziunea romantică e dată de temă, de relaţia geniu-societate, de motivul luceafărului, de structură, de alternarea planului terestru cu planul cosmic, de cosmogonii, de amestecul speciilor (elegie, meditaţie, idilă, pastel), de metamorfozele lui Hyperion. Poemul aparţine la romantism atât prin particularităţile de structură (comunicarea în textul poetic/ raportul autor-eu liric; lirism; elemente de compoziţie în textul poetic: titlu, incipit, secvenţe poetice, relaţii de opoziţie şi de simetrie, elemente de recurenţă - motiv poetic, laitmotiv; nivelurile textului poetic), cât şi prin acelea de limbaj şi expresivitate (caracteristicile limbajului poetic; imaginar poetic; procedee artistice/ figuri de stil; elemente de prozodie).
Surse ale poemului, de ordin folcloric şi filozofic, sunt: basmul românesc Fata în grădina de aur cules de austriacul Richard Kunisch, motivul zburătorului, dar şi antinomiile dintre geniu şi omul comun din filozofia lui Arthur Schopenhauer. Tema poemului este romantică : problematica geniului în raport cu lumea, iubirea şi cunoaşterea. Cea mai veche interpretare a poemului îi aparţine lui Eminescu însuşi, care nota pe marginea unui manuscris: „In descrierea unui voiaj în Ţările române, germanul Kunisch) povesteşte legenda Luceafărului. Aceasta este povestea. Iar înţelesul alegoric ce i-am dat este că, dacă geniul nu cunoaşte nici moarte şi numele lui scapă de noaptea uitării, pe de alta parte aici pe pământ nici e capabil de a ferici pe cineva, nici capabil de a fi fericit. El n-are moarte, dar n-are nici noroc." Din acest punct de vedere, Luceafărul poate fi considerat o alegorie pe tema romantică a condiţiei geniului, ceea ce înseamnă că povestea, personajele, relaţiile dintre ele sunt transpuse într-o suită de metafore, personificări şi simboluri.
Poemul romantic se realizează prin amestecul genurilor (epic, liric şi dramatic) şi al speciilor. Astfel, lirismul susţinut de meditaţia filozofică şi expresivitatea limbajului este turnat în schema epică a basmului şi are elemente dramatice: secvenţele realizate prin dialog şi dramatismul sentimentelor. Elemente fantastice se întâlnesc în prima şi a treia parte (metamorfozele şi călătoria lui Hyperion), partea a doua combină specii lirice aparent incompatibile (idila şi elegia), iar partea a patra a poemului conţine elemente de meditaţie, idilă şi pastel. În poem se realizează lirismul de măşti şi lirismul de roluri.
„Personajele" poemului sunt „voci" sau măşti ale poetului, în sensul că eul poetic se proiectează în diverse ipostaze lirice, corespunzătoare propriilor contradicţii. Compoziţia romantică se realizează prin opoziţia a două planuri, cosmic şi terestru, de fapt confruntarea a două moduri de existenţă şi ipostaze ale cunoaşterii: geniul şi omul comun.
Simetria compoziţională se realizează în cele patru părţi ale poemului astfel: cele două planuri interferează în prima şi în ultima parte, pe când partea a doua reflectă doar planul terestru (iubirea dintre Cătălin şi Cătălina), iar partea a treia este consacrată planului cosmic (călătoria lui Hyperion la Demiurg, ruga şi răspunsul). Incipitul poemului se află sub semnul basmului.
Timpul este mitic (illo tempore): „A fost odată ca-n poveşti /A fost ca niciodată". Cadrul respectiv se cere umanizat şi portretul fetei de împărat, realizat prin superlative de factură voit populară, care scot în evidenţă o autentică unicitate terestră. Fata de împărat reprezintă pământul însuşi, iar comparaţiile ulterioare: „Cum e fecioara între sfinţii Şi luna între stele" propun o posibilă dualitate: puritate şi predispoziţie spre înălţimile astrale. Partea întâi este o poveste de iubire, cu imaginar romantic. Fata contemplă Luceafărul de la 1 fereastra dinspre mare a castelului. La rându-i, Luceafărul, privind spre „umbra negrului castel", o îndrăgeşte pe fată şi se lasă tot mai mult copleşit de dorul ei. Semnificaţia alegoriei este că fata pământeană aspiră spre absolut, iar spiritul superior simte nevoia compensatorie a materialităţii. Cadrul este nocturn, specific romantic, favorabil visului. Motivul serii şi al castelului accentuează romantismul conferit de prezenţa Luceafărului: „Şi cât de viu s-aprinde el în orişicare sară,! Spre umbra negrului castel! Când ea o să apară/' Mişcările de mare fineţe au loc în plan oniric, în prezenţa simbolului oglinzii, şi dezvăluie suavitatea iubirii prin intermediul mitului zburătorului :„Şi pas cu pas în urma ei / Aluneca în odaie". Planul terestru alternează cu cel cosmic: „Şi când în pat se-ntinde drept/ Copila să se culce/ Iatinge mâinile pe piept/ I-nchide geana dulce". La chemarea fetei: „O dulce-al nopţii inele domn/ De ce nu vii tu? Vină! / Cobori în jos, luceafăr blând.,,", Luceafărul se smulge din sfera sa, spre a se întrupa prima oară din cer şi mare, asemenea lui Neptun, ca un „tânăr voievod"} totodată „un mort frumos cu ochii vii". în aceasta ipostază angelică, Luceafărul are o frumuseţe construită după canoane romantice: „păr de aur moale", „umerele goale", „umbra feţei străvezii". Fata refuză să-1 urmeze, deşi Luceafărul îi oferă lumea acvatică şi eternizarea iubirii:,,Colo-n palate de mărgean/ Te-oi duce veacuri multe, / Şi toată lumea-n ocean/ De tine o sasculte" La a doua chemare rostită de fată se produce a doua întrupare, din soare şi noapte, în ipostaza demonică: „O, eşti frumos, cum numa-n vis/ Un demon se arată" Imaginea se înscrie tot în canoanele romantismului prin antiteza alb-negru, viu-mort: părul negru, „marmoreele braţe", „ochii mari şi minunaţi", „Privirea ta mă arde". Deşi unică între pământeni, fata îi refuză din nou darul: lumea cosmică. Luceafărul formulează sintetizator diferenţa care-i separă: „eu sunt nemuritor/ Şi tu eşti muritoare"', dar din iubire acceptă supremul sacrificiu cerut de fată, prin aceasta afirmându-şi superioritatea. Dacă fata/ omul comun nu se poate înălţa la condiţia de nemuritor, Luceafărul/ geniul este capabil din iubire, să accepte condiţia de muritor: „Da, mă voi naşte din păcat/'Primind o altă lege, / Cu veşnicia sunt legat, / Ci voi sa mă dezlege/'
Partea a doua, idila dintre fata de împărat, numită acum Cătălina, şi pajul Cătălin, înfăţişează o altă ipostază a iubirii, cea concretă, în planul terestru. Asemănarea numelor sugerează apartenenţa la aceeaşi categorie, a omului comun. Cătălina recunoaşte asemănarea, dincolo de statutul social: „încă de mici Te cunoşteam pe tine/ Şi guraliv şi de nimic/ Te-ai potrivi cu mine/' Portretul lui Cătălin este realizat în stilul vorbirii populare, în antiteză cu portretul Luceafărului, pentru care motivele şi simbolurile romantice erau desprinse din mit, abstracte, exprimând nemărginirea, infinitul, eternitatea. Aşadar Cătălin devine întruchiparea teluricului, a mediocrităţii pământene, sugerate de epitete: „viclean copil de casă" / „Băiat din flori şi de pripas/ Dar îndrăzneţ cu ochii", „cu obrăjei ca doi bujori".
Idila se desfăşoară sub forma unui joc. Pentru a o seduce pe fată, Cătălin urmează o tehnică asemănătoare cu aceea a prinderii păsărilor în Evul Mediu, timpul predilect al romanticilor. Chiar dacă acceptă iubirea pământeană, Cătălina aspiră încă la iubirea ideală pentru Luceafăr: „O, de Luceafărul din cer / M-a prins un dor de moarte" ceea ce ilustrează dualitatea fiinţei pământene, aspiraţia specific umană spre absolut, dar şi atracţia către fiinţa inaccesibilă. Puterea de sacrificiu a omului de geniu în numele împlinirii idealului de iubire duce la renunţarea la nemurire.
Partea a treia a Luceafărului ilustrează planul cosmic şi constituie cheia de boltă a poemului. Luceafărul realizează o călătorie regresivă temporal, în sens invers istoria creaţiei universului : „Şi din a chaosului văi,/ Jur împrejur de sine, / Vedea, ca-n ziua cea de-ntâi/ Cum izvorau lumine". Zborul cosmic potenţează intensitatea sentimentelor, lirismul, setea de iubire, ca act al cunoaşterii absolute. Amplificarea acestui zbor culminează cu imaginea Luceafărului ca fulger („Părea un fulger neîntrerupt/ Rătăcitor prin ele/'), Punctul în care el ajunge este unul al lipsei de spaţiu şi al atemporalităţii, momentul de dinaintea naşterii lumilor: „Căci unde-ajunge nu-i hotar, / Nici ochi spre a cunoaşte, / Şi vremea-ncearcă în zadar/ Din goluri a se naşte". În dialogul cu Demiurgul, Luceafărul însetat de repaos, adică de viaţă finită, de stingere, este numit Hyperion (nume de sugestie mitologică, gr. cel care merge pe deasupra). Hyperion îi cere Demiurgului să-l dezlege de nemurire pentru a descifra taina iubirii absolute, în numele căreia este gata de sacrificiu: „Reia-mi al nemuririi nimb/ Şi focul din privire,/ Şi pentru toate dă-mi în schimb/ O oră de iubire...". Demiurgul refuză cererea lui Hyperion. Demiurgul îi explică Luceafărului absurditatea dorinţei lui, prilej cu care este pusă în antiteză lumea nemuritorilor şi aceea a muritorilor. Astfel, muritorii nu-şi pot 2 determina propriul destin sau «noroc» şi sunt supuşi voinţei oarbe de a trăi. Omul de geniu, în schimb, este capabil de a împlini idealuri înalte, se află dincolo de timp şi spaţiu, dincolo de ordinea firescă a lumii: „Ei doar au stele cu noroc/ Şi prigoniri de soarte/ Noi nu avem nici timp, nici loc,/ Şi nu cunoaştem moarte" Omul se află sub puterea unui destin implacabil căruia nu i se poate sustrage, ceea ce~i dă imposibilitatea de a trece din lumea materială în cea spirituală. În schimb, Demiurgul îi propune lui Hyperion diferite ipostaze ale geniului: a verbului, a cuvântului creator: „Cere-mi - cuvântul meu de-ntâi/ Să-ţi dau înţelepciune", ipostaza împăratului: „Ţi-aş da pământul în bucăţi/ Să-l faci împărăţie", a geniului militar/ a cezarului: „îţi dau catarg lângă catarg,/ Oştiri spre a străbate/ Pământu-n lung şi marea-n larg". Ultimul argument este chiar superficialitatea Cătălinei: „Şi pentru cine vrei să mori?/ Întoarcete, te-ndreaptă Spre-acel pământ rătăcitor/ Şi vezi ce te aşteaptă".
Partea a patra, în care se întâlnesc cele două planuri, terestru şi cosmic, închide poemul simetric iată de prima, parte. Idila Cătălin-Cătălina are loc într-un cadru romantic creat prin prezenţa simbolurilor specifice. Peisajul este umanizat, specific eminescian, scenele de iubire se petrec departe de lume, sub crengile de tei înflorite, în singurătate şi linişte, în pacea codrului, sub lumina blândă a lunii Declaraţia de dragoste a lui Cătălin, pătimaşa lui sete de iubire exprimată prin metaforele: „noaptea mea de patimi durerea mea", „iubirea mea de-ntâi", „visul meu din urmă, îl proiectează pe acesta într-o altă lumină decât aceea din partea a doua a poemului.
Profunzimea pasiunii lui şi unicitatea iubirii, îi scoate pe cei doi din ipostaza terestră în constituirea cuplului adamic: „Miroase florile-argintii Şi cad, o dulce ploaie Pe creştetele-a doi copii Cu plete lungi, bălaie. Îndrăgostită, Cătălina are nostalgia astrului iubirii şi-i adresează pentru a treia oară chemarea, dar de această dată Luceafărul semnifică steaua norocului: „Cobori în jos, luceafăr blând,/ Alunecând pe-o rază,/ Pătrunde-n codru şi în gând,/ Norocu-mi luminează!". Refuzul Luceafărului delimitează cele două lumi şi exprimă acceptarea orgolioasă a propriei condiţii: „Trăind în cercul vostru strâmt/ Norocul vă petrece,/ Ci eu în lumea mea mă simt/ Nemuritor şi rece". Luceafărul acceptă dramatismul propriei condiţii care se naşte din constatarea că relaţia om-geniu este incompatibilă.
Atitudinea geniului este una de interiorizare a sinelui, de asumare a eternităţii şi o dată cu ea a indiferenţei a ataraxiei stoice. Omul comun este incapabil să-şi depăşească limitele, iar geniul manifestă un profund dispreţ faţă de această incapacitate: „Ce-ţi pasă ţie, chip de lut,/ Dac-oi fi eu sau altul?". Dintre procedeele artistice utilizate în poem menţionăm: alegoria pe baza căreia este construit poemul; antiteza structurală; epitetele ornante, cu rol în portretizare; prezenţa metaforelor accentuează ideea iubirii absolute:„palate de mărgean", „cununi de stele") imagini hiperbolice în portretizarea Luceafărului: „Venea plutind în adevăr/ Scăldat în foc de soare'''; comparaţii construite prin asocierea unor termeni abstracţi în prezentarea călătoriei cosmice a Luceafărului.
Prozodia poemului se realizează în cele 98 de catrene, cu versuri de 7-8 silabe, cu rimă încrucişată şi ritm iambic. Pentru a ilustra tema romantică a condiţiei geniului, în poemul Luceafărul, sinteză a operei poetice eminesciene, se armonizează motive literare, atitudini romantice, elemente de imaginar, particularităţi de structură şi de limbaj cultivate de scriitor.
