„Ion” de Liviu Rebreanu
- specie: roman
- curent literar: realism
- încadrare istorică: perioada interbelică
- anul apariției: 1920
- tema: blestemul banului care urmareste personajul principal pe care il schimba si il distruge, facandu-l sa renunte la dragostea vietii pentru pamant
- Eseul general al romanului
- Caracterizarea personajului principal din roman
- Relaţia dintre două personaje în roman
- Relaţia dintre incipit și final în roman
Având ca trăsături amploarea acțiunii, desfășurarea pe mai multe planuri, conflictul complex, prezența unor personaje numeroase si realizarea unei imagini ample asupra vieții, opera literară ,,Ion” aparține speciei literare roman.
Opera literară ,,Ion”, de Liviu Rebreanu este un roman realist de tip obiectiv, aparținând prozei interbelice și, de asemenea, un roman social, cu tematică rurală. Potrivit tipologiei lui Nicolae Manolescu, din lucrarea ,,Arca lui Noe”, este un roman doric.
Este un roman realist de tip obiectiv prin specificul relației narator-personaj și al naratorului (omniscient, omniprezent), observându-se obiectivitatea/ impersonalitatea naratorului, narațiunea la persoana a III-a, atitudinea detașată în descriere, veridicitatea.
,,Ion” este un roman al marilor conflicte dramatice, ,,al violenței și al barbariei”, care distruge mitul sămănătorist al țăranului idilic, în haine de sărbătoare, bucurându-se de munca lui în mijlocul naturii. Este un roman ce pătrunde în zonele abisale ale psihicului uman, într-o lume în care legile sunt dure: nu ești ceea ce ești, ci esti ceea ce ai.
Publicat în 1920, romanul ,,Ion” reprezintă primul roman al lui Liviu Rebreanu, o capodoperă care înfățișează universul rural în mod realist, fără idealizări, nucleul ecestuia aflându-se în nuvelele anterioare: ,,Zestrea”, ,,Rușinea”. Romanul apare într-o perioadă de aprinse discuții literare; criticul Eugen Lovinescu, partizan al înnoirii prozei românesti prin introducerea spațiului citadin și al tipul intelectualului, salută apariția romanului, eveniment ,,ce rezolvă o problemă și curmă o controversă”.
Titlul romanului este unul sintetic, format dintr-un singur cuvânt, Ion, numele personajului principal, rece si puternic, dar în spatele căruia mocnesc pasiunile.
Tematica romanului. În spirit realist, tema centrală a romanului este problematica pământului în viața satului transilvănean de la începutul secolului XX, în care demnitatea si locul omului în comunitate depindea de avere, respectiv de cât pământ deținea. Tema centrală este dublată de tema iubirii, idee evidențiată și prin titlurile celor două părți ale romanului - ,,Glasul pământului” și ,,Glasul iubirii”. Alte teme importante prezente în roman sunt: tema destinului (mesager fiind oloaga Savista), tema națională (satul ardelenesc sub stăpânire austro-ungară), tema familiei ( ilustrată prin relația dintre soți și prin cea dintre părinți și copii).
În ceea ce privește timpul și spațiul, acțiunea începe într-o zi de duminică, în care locuitorii satului Pripas se află la horă, în curtea Todosiei, văduva lui Maxim Oprea.
Incipitul romanului este de tip captatio benevolentiae, expozitiv, descriptiv, anticipativ (în spirit realist). Opera se deschide cu imaginea ,,drumului alb” ce duce spre satul Pripas. Personificat, drumul ,,înaintează vessel” sau ,,urcă anevoie” si are o dublă functie în roman: cea simbolică, prefigurând drumul sinuos al destinului personajului principal, și cea estetică, drumul introducând cititorul în spațiul artistic si redându-l, apoi, în final, realității.
Finalul este, pregătit chiar din primele pagini ale operei. Este unul închis, previzibil și dramatic, opera închizându-se cu uciderea lui Ion care va fi înmormântat chiar în curtea bisericii nou sfințite. Iertarea și împăcarea domină finalul, cititorul iesind din spațiul acțiunii cu imaginea drumului ce se pierde ,,în șoseaua cea mare si fară început…”
Simetria incipit-final se relevă prin imaginea drumului personificat și prin cea a troiței de la capătul satului, imaginea unui Hristos răstignit pe o cruce strâmbă, cu fața spălăcită de ploi apărând la începutul romanului, în timp ce în final, pe Hristosul de tinichea ,, o rază întârziată parcă îl mângâia, zuruindu-i ușor trupul în adierea înserării de toamnă”.
Structura romanului ,,Ion” este simetrică si circulară, fiind dată de: cele două părți ale romanului intitulate sugestiv ,,Glasul pământului” și ,,Glasul iubirii”, ce fac referire la cele două instincte de care este dominat, pe rând, eroul: iubirea pentru pământ și dragostea pentru Florica. Cele 13 capitole ale romanului sunt repartizate simetric, șase, în prima parte, și șapte, în cea de a doua; titlurile primului și ultimului capitol: ,,Începutul”, Sfârșitul”; imaginile inițiale și finale din roman ce au în centru drumul spre Pripas; simetria realizată prin cele două planuri ale acțiunii: lumea țăranilor și cea a intelectualilor; hora cu care se deschide și apoi închide romanul, la care participă toate personajele, care sugerează roata timpului; reluarea, în plan tematic, a altor structuri narativ: căsătoria din interes, moartea, sinuciderea prin spânzurare.
Există două planuri narative ale romanului: primul plan narativ urmărește destinul lui Ion, fiul lui Alexandru Glanetașu, care a risipit zestrea soției sale, Zenobia, lăsându-i moștenire tânărului foarte puțin pământ. Harnic si mândru, Ion, îndrăgostit de Florica, frumoasă, dar săracă, la fel ca el, își calcă pe suflet și o seduce, lăsând-o insărcinată pe Ana, fiica lui Vasile Baciu. Tatăl acceptă până la urmă căsătoria celor doi și Ion intră în posesia pământului mult râvnit. Ana își da seama curând de cursa în care a fost prinsă și , după ce dă nastere unui băiat, Petrisor, se sinucide. Dupa moarea soției si a copilului său, Ion, încearcă să o recucerească pe Florica, acum căsătorită cu George Bulbuc. Va fi ucis de aceste când încearcă să pătrundă în casa lui, știind-o pe Florica singură acasă. Pământul lui Ion ajunge în proprietatea bisericii, în curtea căreia va fi îmormzntat protagonistul romanului.
Al doilea plan narativ are în centru destinul familiei Herdelea: învățătorul Herdelea, doamna Herdelea, fiicele – Laura și Ghighi, fiul – Titu.
În roman există mai multe conflicte. Conflicte interioare: cel trăit de Ion, care oscilează inițial între alegea Anei sau a Floricăi; conflictul Laurei care încearcă să-și aleagă mirele, între viitorul medic Ungureanu și preotul Pintea; conflictul învățătorului Herdelea care trebuie să hotărască între a vota cu avocatul Grofșoru, reprezentant al românilor, sau cu cel al autorităților austro-ungare. Conflictele exterioare apar, în general, între țăranii înstăriți și cei săraci din sat (Ion – Vasile Baciu; Ion – George Bulbuc; Ion – Simion Lungu; Ana - Florica), între intelectuali (familia Herdelea – preotul Belciug), reprezentanții comunității române și autoritățile austro-ungare.
Modurile de expunere îndeplinesc o serie de funcții epice în discursul narativ. Descrierea inițială are atât rol de fixare a coordonatelor spațio-temporale, cât și un rol simbolic, de anticipare a evenimentelor. Narațiunea obiectivă își realizează funcția de reprezentare a realității prin absența mărcilor subiectivității. Dialogul susține veridicitatea și concentrarea epică.
Secvențe semnificative pentru destinul personajelor (si pentru tema operei) sunt: hora, acțiunea începând într-o zi de duminică, în care locuitorii satului Pripas se află la horă, în curtea Todosiei, văduva lui Maxim Oprea. În centrul adunării este grupul jucătorilor, iar descrierea jocului tradițional, someșana, este o pagină etnografică memorabilia, prin portul popular, pașii specifici, vigoarea dansului,, figurile pitoresti ale lăutarilor.
Așezarea privitorilor reflect relațiile sociale – fruntașii satului discută separat de țăranii mijlocasi, asazați pe prispă. Intelectualii satului, preotul și învățătorul, nu se amestecă în joc, doar privesc ,,petrecerea poporului”. Rolul horei este de a asigura coeziunea comunității sătești și de a facilita întemeierea noilor familii, dar se dorește respectarea principiului economic. Astfel, hotărârea lui Ion de a lua la joc pe Ana, marchează începutul conflictului. Bataia de la final, pentru plata lăutarilor, în fapt, pentru dreptul de a o lua de sotie pe Ana, se termină cu victoria lui Ion și este construită simetric cu cea de la final, când George îl ucide pe Ion; altă scenă semnificativă este cea din prima parte a romanului, capitolul ,,Zvârcolirea”, care-l prezintă pe Ion contemplând, în zorii zilei, fostele pământuri ale familiei.
Exclamă: ,,Cât pamânt, Doamne!”, iar lucrarea pământului schimbă raportul de forțe, omul nu se mai simte ,,cât un vierme”, ci ,, Se simțea atât de puternic încât să domnească peste tot cuprinsul”; o altă scenă semnificativă este cea în care Ion sărută pământul, din capitolul ,,Sărutarea”, din ,,Glasul iubirii”. Ion, posesor al pământului mult dorit ,,Se vedea acum mare și puternic…” , vine la câmp îmbrăcat de sărbătoare: ,,își coborî fruntea și-și lipi buzele cu voluptate de pământul ud.”, imagine ce prevestește moartea protagonistului, având rol anticipativ.
Cu privire la mijloacele de caracterizare, se observă că naratorul obiectiv își lasă personajele să-și dezvăluie trăsăturile în momente de incordare, consemnându-le gesturile, limbajul, prezentând relațiile dintre ele (caracterizare indirectă). Fiind omniscient și omniprezent, naratorul realizează și portretul sau biografia personajelor (caracterizare directă).
Viziunea artistică a autorului se evidențiază, în mod indirect, prin reprezentările autorului în operă (despre univers, destinul creației, condiția umană) si în mod direct prin mărturisirile personale cu privire la rolul artistului: ,,Artistul nu copiază realitatea[…]. Realitatea a fost pentru mine un pretext pentru a crea o altă lume[…]”; atitudinea antcalofilă: ,,nu frumosul, o născocire omenească, interesează în artă, ci pulsația vieții.”; valoarea etică a artei: ,,Arta n-are menirea să-l moralizeze pe om[…] poate să-l facă să se bucure că e om si că trăieste, și chiar să-l facă om”; neimplicarea eului în operă: ,,M-am sfiit întotdeauna să scriu la persoana întâi”.
Stilul lui Rebreanu este sobru, caracterizat prin simplitate, claritate și siguranță. Registrele stilistice sunt adaptate celor trei categorii principale de voci narative: intelectualul cu formație bilingvă, țărani, vocea auctorială, impersonală a naratorului.
,,Ion” de Liviu Rebreanu este un roman realist, de tip obiectiv, deoarece are ca trăsături specificul relației narator-personaj, obiectivitatea/ impersonalitatea naratorului omniscient care întreține ,,iluzia realității”, utilizarea narațiunii la persoana a III-a, atitudine detasată în descriere, verosimilul întâmplărilor.
Romanul este o specie a genului epic, in proza, de intindere mare, cu o actiunecomplete, desfasurata pe mai multe planuri narative, cu o intindere ampla sicomplexa. Personajele sunt numeroase, de diverse tipologii, dar bineindividualizate, sunt angrenate in conflicte puternice.
Ion este personajul principal, eponim, complex și tridimensional. Acesta se încadrează în realism, fiind tipul țăranului român de la începutul secolului al XX-lea surprins în relația sa cu pământul ce înseamnă statut social și respect din partea celorlalți. Eroul este expresia mentalității colective că te poți numi om doar dacă ai pământ.
El face parte din categoria țăranilor săraci, fără pământ, disprețuiți de "bogătanii" din sat. Zenobia adusese zestre, iar tatăl, Alexandru Gl. vânduse aproape tot pentru a-și plăti datoriile. Ion rămâne sărac și crește cu dorința de a avea pământ. Acesta îi reproșează tatălui că au rămas atât de săraci și nu vrea să fie "slugă" sau "câine pe la ușile bucătăriilor". Ion pătrunde în categoria țăranilor bogați în urma căsătoriei cu Ana.
Familial. Deși o iubește pe Florica, frumoasă, dar săracă, Ion o seduce pe Ana, fiica bogată a lui Vasile Baciu, forțându-l pe acesta să-i dea pământurile ca zestre. După nuntă înțelege că odată cu pământurile a primit-o și pe Ana ("slăbuță și urâțică") și nu pierde ocazia să-și snopească nevasta. El își îndreaptă atenția către Florica, măritată cu George, fapt ce îi va atrage sfârșitul.
Moral. Personajul încalcă toate legile morale și schimbă în rău destinele celorlalți. Deși inteligent și harnic, el este obsedat de ideea pământului și devine egoist, viclean, agresiv pentru a-și atinge ținta.
O trăsătură definitorie a personajului este patima pentru pământ.
O primă scenă în care se reflectă această trăsătură este în capitolul "Zvârcolirea". Ion are doar o mică bucată de pământ față de care manifestă instinct de "posesiune" ("I se părea mai frumos fiindcă era al lui"). Eroul contemplă până în zare locurile și exclamă cu uimire: "Cât pământ, Doamne!". Acesta i se pare un uriaș din basme față de care simte inferioritate: "Se simțea mic și slab ca un vierme în fața uriașului". Privirea îi alunecă spre pământul vecinului ce-i aparținuse cândva și exclamă cu regret: "Pământurile noastre, săracele!". Acest regret îl determina să fure câteva brazde, ceea ce îi va atrage mai târziu necazuri.
O altă scenă în care se reflectă această trăsătură este în capitolul "Sărutarea". Ion are pământurile obținute în urma căsătoriei cu Ana, fiica bogată a lui Vasile Baciu. Privindu-le, el însuși devine uriașul din poveste și simte acea superioritate pe care o dă averea. Într-un gest de adorație, se apleacă și sărută pământul, un gest aproape erotizat pentru că simte "un fior rece, amețitor în atingerea lutului moale". El se ridică repede și se uită rușinat în jur de rușine să nu-l fi văzut cineva. Atitudinea i se schimbă, umblă țanțoș prin sat și vorbește doar despre pământurile sale.
Titlul este un important element paratextual de compoziție deoarece conține numele personajului principal inspirat din biografia autorului, căci Ion Pop al Glanetașului este un flăcău sărac din satul lui Rebreanu ce se plânge acestuia că nu are pământ și care îi inspiră subiectul romanului, aspect notat de autor în propriul jurnal ”Mărturisiri literare”. De asemenea, „Ion” este un nume generic, reprezentativ pentru țăranul român.
Personajul este complex, caracterizat atât în mod direct, cât și indirect. Naratorul susține că Ion era "iute și harnic ca mă-sa", că "pământul îi era drag ca ochii din cap", iar autocaracterizarea reflectă caracterul premeditat al faptelor: "nici eu nu sunt copil, știu bine ce am de făcut și cum să mă port". Vasile Baciu îl face tâlhar, sărăntoc și "calic țanțoș", George îl numește "arțăgos ca un lup nemâncat", iar preotul Belciug îl consideră "capul tuturor relelor din sat", ca ulterior, când acceptă să doneze pământuri biasericii, să-l numească "un bun creștin". Caracterizarea indirectă ilustrează viclenia lui Ion în relație cu Ana și Vasile Baciu, dar și ambiția de a obține cu orice preț pământ. Insensibil, agresiv, el își bate nevasta și devine autorul moral în cazul sinuciderii ei.
În concluzie, romanul propune o imagine realistă a satului transilvănean ce depășește idilismul sămănătorist. Despre personaje, critica emite opinii divergente: pentru E. Lovinescu, Ion este inteligent și ambițios, iar pentru G. Călinescu este "o brută căreia viclenia instinctuală îi ține loc de inteligență".
Romanul Ion, scris de Liviu Rebreanu și publicat în anul 1920, descrie viața rurală din perioada interbelică și, totodată, veșnicul conflict dintre clasele sociale, ilustrat prin nedreptățile aduse țăranilor fără posibilități materiale.
Ion, protagonistul operei este un punct de reper pentru literatura română, întrucât prin intermediul său este descrisă viața în mediul rural de la începutul secolului al XX-lea.
Statutul social al eroului este acela de țăran sărac din zona Ardealului, patima sa pentru pământ izvorând din convingerea că acesta îi va susține demnitatea și valoarea în comunitate. Inițial, Ion are o poziție socială modestă : „sărăntocul satului” ceea ce îi generază un puternic complex de inferioritate însoțit de dorința obsesivă de schimbare a statutului, indiferent de mijloace. Societatea în care trăiește îi pune în prim plan pe cei cu averi semnificative, pe când cei săraci, fără pământuri, sunt deopotrivă marginalizați, lucru ce alimentează obsesia protagonistului. În urma căsătoriei cu Ana, statutul acestuia se transformă, devenind un om înstărit cu o avuție impresionantă, însă acest nou statut nu îl salvează pe deplin în ochii societății, fiind considerat principalul vinovat pentru decăderea psihologică și morală a Anei. Statutul psihologic al personajului îi redă modul de gândire. Pe parcursul operei, acesta se modifică treptat. Mentalitatea lui Ion este dominată de încercarea dobândirii pământurilor, punând îmbogățirea mai presus de orice alt sentiment: acesta renunțând la iubirea pentru Florica, în favoarea oportunității de a-și mări averea „Și pentru o muiere să rămân o viață calic?”. Căsătoria cu Ana și intrarea în posesia pământurilor lui Vasile Baciu îl face pe Ion să fie mai încrezător în sine „semeț și cu nasul pe sus”. Ulterior, realizează că fericirea sufletească nu constă în lucruri materiale, ci în liniștea și împlinirea pe care o resimte în momentul în care este cu persoana iubită „Ce folos atâtea pământuri, dacă cine ți-e drag pe lume nu e al tău?”.
Marcat de un conflict interior între glasul iubirii și glasul pământului, dilemele eroului se soluționează prin moartea acestuia, astfel Ion reprezintă un personaj profund realist cu o psihologie bine individualizată. Statutul moral este reliefat prin intermediul trăsăturilor morale. Orgoliul protagonistului reiese din replica sa față de Vasile Baciu „Da’ ce să fac cu ea?”. Ion este caracterizat atât de hărnicie, care reiese din faptul că „ îi plăcea să muncească și respectea toate orele de muncă, exact ca ceilalți săteni, care se trezesc la primele ore ale dimineții”. Ambiție – atitudinea față de pământ și dispoziția sa de a trece peste orice ca să își atingă scopul, și inteligență nativă, care se desprinde din ideea lui Ion de a se căsători cu Ana pentru a se îmbogăți.
Pe de altă parte, Ana reprezintă, din punctul de vedere al statutului social, imaginea unei fete bogate de la țară, fiind fiica lui Vasile Baciu, un om influent în societate. Ulterior, ea refuză căsătoria cu un tânăr bogat și alege cu sufletul, devenind soția protagonistului. Acest lucru îi schimbă radical destinul. În plan psihologic, Ana se remarcă printr-un mod de abordare extrem de naiv, specific unei fete fără experiență de viață, crezând în vorbele de dragoste ale lui Ion, însă lipsa sa ulterioară de afecțiune, în contrast cu sacrificiile făcute de ea pentru această căsătorie o conduc la decădere. Din punct de vedere moral, Ana este caracterizată de bunătate și de un calm dus la extrem. Ea nu se arată a fi o fire conflictuală, ci încearcă să evite orice altercație posibilă. Atitudinea și gesturile sale, cauzate de o copilărie nefericită „a crescut singură, lipsită de dragoste părintească mângâietoare…sufletul ei trist caută o dragoste sfioasă și adâncă”, sugerează o lipsă flagrantă de personalitate.
Cele două personaje sunt victime ale unor destine iminente, manipulați de două dorințe diferite : Ion de dorința de a obține pământ, iar Ana de dorința de a obține afecțiune.
O primă secvență semnificativă pentru relația dintre cele două personaje o reprezintă scena horei de duminică din debutul romanului, în care Ion își manifestă interestul față de Ana prin gesturi tandre „Ion strânse la piept pe Ana, cu mai multă gingășie, dar și mai prelung”. Profunzimea gesturilor bărbatului este consolidată și de momentul lui de sinceritate, în care îi mărturisește fetei „Anuțo, mult aleanu-i în inima mea”. Chiar dacă nu are sentimente sincere pentru Ana, Ion este hotărât să o cucerească pentru a ajunge la averea ei. Această scenă evidențiază foarte clar diferența de statut psihologic dintre cei doi.
O altă secvență relevantă pentru relația dintre Ion și Ana este scena în care Ion se întoarce nervos de la socrul său din cauza faptului că nu a obținut pământurile dorite. Pentru a se descărca de frustrări, Ion devine agresiv și violent cu Ana „O lovi greu peste obrazul drept și apoi cu dosul palmei, repede peste obrazul stâng”. Această ieșire extremă contrastează foarte puternic cu dragostea pe care și-o imagina Ana, și o conduce la decădere morală și psihologică. Situația se degradează constant pe parcursul operei, sfârșitul găsind relația dintre cei doi într-un punct critic, în care Ana, nemaifăcând față disperării, își ia viața.
Personajele sunt caracterizate prin mai multe mijloace, construind un personaj amplu cu numeroase trăsături. Tehnica pluriperspectivismului (părerea altor personaje) reprezintă unul dintre mijloacele directe de caracterizare. Astfel, domnul Herdelea evidențiază calitățile țăranului: „e băiat cumsecade, harnic și isteț”. În contrast, Belciug pune accentul pe latura lui pune accentul pe latura lui negativă „ești un bătăuș și un om de nimic”. Faptele, gesturile, atitudinile și limbajul reliefează în mod indirect agresivitatea acestuia, impunându-și voința prin forță. În duminica horei, jignit fiind de Vasile Baciu, Ion reacționează potrivit firii sale impulsive, violente, fapt ce reiese din secvența „îi clocotea sângele și parcă aștepta înadins să-l atingă barem cu un deget ca să-l poată apoi sfârteca în bucățele”. Ana este caracterizată ca fiind gingașă, delicată „Buzele ei subțiri… dinții cu strungarete, albi ca laptele și gingiile trandafirii de pe deasupra”. Ion o caracterizează direct, subliniind faptul că este dezagreabilă : „Fata aceasta uscată cu ochii pierduți în cap de plâns, cu obrajii gălbejiți, cu pete cenușii” ; „cât e de slăbuță și urâțică”.
Conflictul central îl reprezintă lupta pentru pământ în satul tradițional, în care statutul social al omului este stabilit în funcție de averea pe care o are. Drama lui Ion este cea a țăranului nemulțumit de condiția sa, deoarece el nu poate însemna nimic în ordinea socială și umană a lumii, din cauza lipsei de avere. Conflictul de natură exterioară reprezintă eterna neînțelegere pe plan social între cei privilegiați și cei marginalizați, și se manifestă între Ion Pop al Glanetașului și Vasile Baciu, legat de posesia pământurilor, Ana fiind doar un pretext neglijabil al confruntării. De asemenea, conflictul acesta se manifestă interior prin dificultatea pe care protagonistul o are în a alege între dragostea pentru Florica și averea Anei, respectiv între glasul pământului și glasul iubirii. La un moment dat, însă, acestea îi vorbesc cu același glas, iar această polifonie îi grăbește eroului drumul spre moarte.
Ca specie a genului epic in proza, romanul se defineste prin complexitatea planurilor narative, a conflictelor, a actiunii si a personajelor, surprinse in evolutie. In structura oricarei opere epice, incipitul si finalul au un rol foarte important, pentru ca sunt elementele compozitionale care asigura relatia dintre lumea reala a cititorului si universul fictional al cartii. Incipitul este o secventa introductiva care are consecinte in desfasurarea ulterioara a operei. De regula, in incipit apar fixarea timpului si a spatiului actiunii, descrierea mediului, dialogul care ne introduce in centrul evenimentelor sau prezentarea unui episod reprezentativ. Finalul reprezinta formula de incheiere a operei literare, care ilustreaza viziunea autorului asupra evenimentelor prezentate. Finalul nu coincide intotdeauna cu deznodamantul si foloseste diverse strategii: descriere care reia datele din incipit; dialog sau replica prin care se rezuma lumea fictiunii, prefigurare a unor evenimente care nu mai sunt relatate in opera. El poate fi deschis (opera poate continua) sau inchis (totul este lamurit). Incipitul poate fi pus in relatie cu finalul, ca in romanele lui Liviu Rebreanu.
O caracteristica a romanului ION de Liviu Rebreanu este constructia circulara sau de “corp sferoid” cum o numeste chiar autorul. Impresia de intoarcere la punctual de pornire rezulta din descrierea drumului cu care se deschide si se inchide cartea. Reluarea cu valoare simbolica a incipitului ca final marcheaza aceasta structura circulara. Drumul care serpuieste printre coline si ajunge in Pripas reprezinta calea care face trecerea de la realitate la fictiune ( in incipit ) si de la fictiune la realitate (in final). Simetria dintre cele doua elemente se realizeaza prin prezentarea acelorasi elemente de natura geografica, toponimica ( drumul, podul de lemn, Rapele dracului, Hristosul de tinichea etc)., dar in ordine inversa.
„Din soseaua care vine de la Carlibaba, intovarasind Somesul cand in dreapta cand in stanga, pana la Cluj si chiar mai departe, se desprinde un drum alb mai sus de Armadia, trece peste podul batran de lemn, acoperit cu sindrila mucegaita, spinteca satul Jidovita si alearga spre Bistrita, unde se pierde in cealalta sosea nationala care coboara din Bucovina prin trecatoarea Bargaului.”
Astfel, se observa aici ca drumul este personificat, aparand in incipit ca o fiinta tanara, plina de viata: „spinteca”, „alearga”, „drum alb”. Constructia discursului narativ al romanului isi are esenta in acesta imagine de inceput.
In ceea ce priveste structura, romanul este alcatuit din doua mari parti complementare, avand in centru pamantul, respectiv iubirea: „Glasul pamantului” si „Glasul iubirii”, carora li se subordoneaza cele treisprezece capitole cu titluri sugestive: „Inceputul”, „Blestemul”, „Sfarsitul” etc. De aceea romanul are o structura binara, in functie de cele doua glasuri de care asculta Ion. Intre cele doua miscari (intrarea in sat – iesirea din sat) se aduna substanta epica a romanului al carui protagonist este Ion al Glanetasului.
Pe de alta parte, Rebreanu foloseste tehnica planurilor paralele, prin care prezinta simultan viata taranimii (Ion, Ana, Vasile Baciu, George, Florica) si viata intelectualitatii (preotul Belciug si familia Herdelea). Prin urmare, actiunea din romanul “Ion” este plasata in doua universuri sociale si psihologie distincte:lumea taraneasca si lumea intelectualilor satului. Exista doua fire epice:unul avandu-l ca protagonist pe Ion, urmareste problemele taranilor si ale satului, iar celalat avandu-l in centru pe Titu Herdelea, urmareste viata intelectualitatii, problemele nationale, sociale si politice. Asistam astfel la o ampla desfasurare a vietii, marcata de marile ei evenimente ca:nasterea, casatoria, moartea sau de obiceiuri stravechi. De aceea cartea are si un caracter monografic.
O trasatura realista ce evidentiaza prezenta unui narator omniprezent si omniscient, cu statut demiurgic, este aceasta prezentare veridica a oamenilor si evenimentelor, care se face inca din incipit. Ca in orice roman realist modern planurile se interfereaza si se influenteaza reciproc, investigand sentimente si relatii intre personaje din diferite medii sociale.
Dimensiunea simbolica a eroilor sai, Rebreanu o afirma prin intermediul mijloacelor curente ale realismului. Ion este un taran ca toti taranii, dar mai reprezentativ prin insusirile si defectele sale. Fapte, gesturi, reactii spontane pun in evidenta caracterul personajului conturat realist si obiectiv. Monologul interior dezvaluie structura intima a eroului. Scena cositului si a sarutarii pamantului fac din Ion o figura mareata, puternica. El are insusiri tipice lumii lui:”era iute si harnic ca ma-sa . ” iar pamantul ii era drag ca ochii din cap. In lupta impotriva lui Baciu, impulsul principal este setea atavica de pamant si lacomia nascuta din saracie, dar cruzimea vine si din ura izvorata din trufia si cinismul cu care Baciu il umileste mereu. Focalizarea asupra protagonistului se face din mai multe puncte de vedere (pluriperspectivismul): familia Herdelea, preotul Belciug, Vasile Baciu, Ana, punctul de vedere al satului etc. Ion se dezvolta caracteriologic intr-o inlantuire de contraste, de contradictii, fie cu altii fie cu sine insusi. In cele din urma patima pentru pamant va fi invinsa de patima iubirii, rasturnarea acestui raport complicand drama eroului. Moartea lui (ucis cu sapa de George) nu are nimic tragic, pentru ca este un accident; tragica este insa confuzia in care a trait, pentru ca e prea tarziu pentru el, cand intelege ca degeaba ai pamant, daca cine ti-e drag nu e alaturi.
Finalul romanului se afla intr-o stransa legatura cu incipitul si reprezinta descrierea aceluiasi drum, parcurs in sens invers, dupa incheierea evenimentelor, drum care se pierde, de aceasta data, in „soseaua mare”, inscriind destinul individual al personajelor in marele destin universal : „ drumul trece prin Jidovita, pe podul de lemn acoperit, de peste Somes, si se pierde in soseaua cea mare si fara inceput . “ Repetarea descrierii drumului, care de aceasta data apare marcat parca de intamplarile si conflictele din roman, ofera simetrie operei si corespunde conceptiei lui Rebreanu despre roman, inteles ca un „corp sferiod”.
Asadar, incipitul si finalul unui roman realist-obiectiv sunt elemente de structura cu semnificatii bine determinate. Relatia dintre aceste doua elemente de constructie este evidenta si semnificativa, caci opera incepe si se termina in acelasi punct, descriind un intreg univers circular si simfonic.
