„Baltagul” de Mihail Sadoveanu

  • specie: roman
  • curent literar: realism
  • încadrare istorică: perioada interbelică
  • anul apariției: 1930
  • tema: lumea arhaica a satului romanesc, bogatia sufleteasca a omului din popor ca pastrator al traditiilor stramosesti, ca un mod propriu de a gandi si de a reactina in fata problemelor cruciale ale vietii
Această pagină cuprinde:
  • Eseul general al romanului
  • Caracterizarea personajului principal din roman
  • Relaţia dintre două personaje în roman

Mihail Sadoveanu a fost numit ,,Ceahlăul literaturii române” ( Geo Bogza) sau ,,Ştefan cel Mare al literaturii române” (George Călinescu).

Viața satului românesc, (tema spiritualității satului românesc) este principal temă a epicii sadoveniene, întrucât ,,țăranul roman a fost principalul meu erou”, mărturisea Sadoveanu într-un discurs susținut la Academia Română.

Având ca trăsături amploarea acțiunii, desfășurarea pe mai multe planuri, conflictul complex, prezența unor personaje numeroase si realizarea unei imagini ample asupra vieții, opera literară ,,Baltagul” aparține speciei literare roman.

Romanul ,,Baltagul” a apărut în 1930 și este considerat un adevărat ,,poem al naturii și al sufletului omului simplu, o "Mioriță" în dimensiuni mari” (George Călinescu). ,,Baltagul” este ,,probabil singurul roman obiectiv” (Nicolae Manolescu) al scriitorului si aduce o formulă inedită de roman în peisajului epicii interbelice, ,,amestecul de narațiune arhetipală grefată pe un scenariu polițist”.(Carmen Matei Mișat, Romanul românesc interbelic). Astfel, Romanul ,,Baltagul” este considerat un roman realist mitic.

Romanul este structurat pe două coordonate fundamentale: aspectul realist (reconstituirea monografică a lumii pastrale și căutarea adevărului) si aspectul mitic ( sensul de ritual al gesturilor personajului principal). Orizontul mitic include modul de înțelegere a lumii de către personaje, tradițiile pastorale, dar și couniunea on-natură si mitul marii treceri.

Tema romanului ilustrează lumea arhaică a satului românesc, sufletul țăranului moldovean ca păstrător al lumii vechi, al tradițiilor si al specificului național, cu un mod propriu de a gândi, a simti si a reacționa în fața problemelor , apărând principii de viață fundamentale, statornicite din vremuri imemoriale. În prim-plan se află căutarea și pedepsirea celor care l-au ucis pe Nechifor Lipan, Vitoria Lipan, sotia acestuia, reconstituind drumul parcurs de acesta, pentru aflarea adevărului și săvârșirea dreptății, însoțită fiind de Gheorghiță, fiul său.

În roman se regăsesc marile teme sadoveniene, viața pastorală, natura, miturile, iubirea, arta povestirii, înțelepciunea.

O secvență reprezentativă pentru tema și viziunea despre lume a romanului este cea care deschide ” una din cele mai bune scrieri” sadoveniene (George Călinescu).

Motto-ul care precede incipitul dezvăluie punctul de plecare mioritic: ”Stăpâne, stăpâne,/ Mai cheamă și-un câne…” Începutul tip prolog al romanului evocă o legendă povestită cu plăcere de Nechifor Lipan la cumătrii și nunți despre rostul neamurilor stabilit de Dumnezeu în vremuri de început. ”Suntem în Dacia…, ca punct de plecare.

Intriga romanului e antropologică.”(G. Călinescu). Aflăm profilul muntenilor al căror portret exponențial dual este pe de o parte Nechifor, personaj absent, dar și Vitoria, femeie aprigă de la munte: ”umblăm domol…,ostenim zi și noapte, tăcem…, asupra noastră fulgeră, trăsnește și bat puhoaiele.” Evocarea continuă cu decuparea trăsăturilor esențiale ale păstorului dispărut: priceput în meșteșugul său, cu înfățișarea îndesată și spătoasă, mustața neagră și sprâncenele aplecate, prosper și cunoscut în târguri depărtate, dar obligat la o viață dură, cu îndelungi absențe. Vitoria este, de asemenea, o femeie încă frumoasă, ”din categoria oamenilor tari”( Constantin Ciopraga), ageră în vorbă și în faptă, care apără ferm cuviința amenințată de tendințele cosmopolite ale fetei Minodora, plătește argatul și știe a organiza gospodăria în lipsa soțului. Întârzierea lui Nechifor, constatarea cu înfrigurare a semnelor prevestitoare-visul cu Nechifor întors către apus, peste o apă mare, cântatul cocoșului o singură dată, a plecare, întunecarea cerului-fixează intriga și configurează coordonatele fundamentale ale desfășurării epice.

O altă secvență relevantă pentru tema romanului este cea finală, în care Vitoria, veritabil ”Hamlet feminin”, reconstituie crima și împlinește aproape ritualic dreptatea și rânduiala tulburate pentru o vreme. Eroină tragică, stăpânește prin inteligență, voință, tenacitate, arta disimulării, tactică psihologică pe toți participanții la praznic pentru a determina deconspirarea răufăcătorilor. Țese aluzii, provoacă pe Calistrat Bogza, analizează baltagul și povestește despre mort ca și cum ar avea o comunicare neștiută cu acesta. În punctul culminant, povestește crima și împinge pe Gheorghiță la săvârșirea actului justițiar. Intransigența aparține eroilor sadovenieni prin imperative morale ancestrale: ”Cine ucide om- spune un personaj- nu se poate să scape de pedeapsa dumnezeiască”.

Titlul operei este unul simbolic, toporul cu două tăișuri devenind arma magică și simbolică menită să facă dreptate, fiind în același timp arma crimei. Cuvântul baltag, provine de la latinescul ,,labrys”, care înseamnă atât topor cu două tăișuri, cât și labirint. În roman, este vizibil motivul labirintului, ilustrat de drumul Vitoriei spre găsirea soțului, un labirint interior, al frământărilor sale, și unul exterior, al drumului săpat în stânci, labirintul amintind de curgerea continuă a vieții spre moarte.

Perspectiva narativă este una obiectivă, narațiunea făcându-se la persoana a III-a, de către un narator omniscient și omniprezent, care reconstituie, prin tehnca detaliului și prin observație, lumea satului si acțiunile Vitoriei. La parastas, Vitoria preia rolul naratorului și reconstituie crima pe baza propriilor deducții, făcându-i pe cei doi criminali să-si recunoască vina în fața satului și a autorităților.

În ceea ce privește modurile de expunere prezente, narațiunea este preponderentă, pasajele descriptive fixează diferite aspect ale cadrului sau elemente de portret fizic, individual ( portretele Vitoriei și al lui Gheorghiță), și colectiv ( muntenii ,,locuitorii de sub brad”). Narațiunea este nuanțată de secvențele dialogate sau de replici ale Vitoriei, cum este laitmotivul rostit de femeie în căutarea sotului, la fiecare popas: ,,Nu s-a oprit cumva…astă-toamnă un om cu un cal negru țintat în frunte? Mie să-mi spuneți cine ați văzut un om de la noi, călare, pe-un cal negru țintat în frunte și-n cap cu căciulă brumărie.

Timpul derulării acțiunii este vag precizat, întâmplările petrecându-se din toamnă până în primavară, ,,aproape de Sf. Andrei”, ,,În Postul Mare”. Cadrul acțiunii este satul Măgura Tarcăului, zona Dornelor și a Bistritei, dar si cea de câmpie, Cristești, în Balta Jijiei. Fiind un roman realist, pentru veridicitate, traseul urmat de Vitoria si Gheorghiță conține toponime existente pe hartă. Romanul este de asemenea o scriere ficțională cu valențe mitice, astfel romancierul imaginează satul Lipanilor și alte toponime simbolice: satul Doi Meri, râul Neagra.

Romanul este structurat in șaisprezece capitole, cu acțiune desfășurată cronologic, urmărind momentele acțiunii.

Prima parte, capitolele I-VI, prezintă frământările Vitoriei în așteptarea soțului și pregătirile de drum, incluzând expozitiunea (prezentarea satului Măgra Tarcăului, portretul fixic al Vitoriei care își așteaptă soțul) și intriga (frământările femeii și pregătirile de drum).

Partea a doua, capitolele VII-XIII, conține desfăsurarea acțiunii și prezintă drumul parcurs de cei doi în căutarea lui Nechifor Lipan. Ei întâlnesc un botez si o nuntă, elemente ce prevestesc îmnormântarea din final.

Partea a treia, capitolele XIV-XVI, prezintă sfârșitul drumului, ancheta poliției, îmnormântarea, parastasul, pedepsirea ucigașilor. Punctul culminant este reprezentat de reconstituirea fidelă a scenei crimei făcută de Vitoria, care-I surprinde chiar și pe ucigașii Ilie Cuțui și Calistrat Bogza. Deznodământul îl surprinde pe Bogza cerându-i iertare ,,femeii mortului” si faptul că viața merge înainte, Vitoria plănuind ce se va întâmpla de acum încolo în familie.

Romanul are caracter monografic deoarece înfățișează viața muntenilor ( oameni care trăiesc la munte!!!), ocupațiile, tradițiile, obiceiurile și principalele lor trăsături: muncitori, veseli, iubitori. Trăsăturile personajului colectiv, muntenii, sunt surprinse la începutul romanului, în legenda povestită de Lipan, rememorată de Vitoria: ,,Viața muntenilor e grea; mai ales a femeilor. Uneori stau văduve înainte de vreme, ca dânsa. Munteanului îi e dat să-și câștige pâinea cea de toate zilele cu toporul ori cu cața. […] Cei mai vrednici întemeiază stâni în munte.[…] Munteanul are rădăcini la locul lui, ca si bradul.” Familia Lipanilor este parte a acestei colectivități.

Personajul principal, Vitoria Lipan, este o femeie puternică și hotărâtă, curajoasă, lucidă și inteligentă, ,,un exponent al speței” (G. Călinescu). Personaj complex, este realizat prin tehnica basoreliefului și individualizat prin caracterizare direct și indirectă. Personajul secundar, Gheorghiță, reprezintă generația tânără, el trebuie să ia locul tatălui dispărut. Romanul poate fi considerat unul inițiatic, din acest punct de vedere, prezentând maturizarea băiatului. Nechifor Lipan este caracterizat în absență, prin retrospectivă si rememorare. Personaje episodice sunt: Minodora, fiica trimisă la mănăstire pentru purificare, moș Pricop, simbol al ospitalității, părintele Dănilă, simbol al autorității spirituale în sat, baba Maranda, simbol al superstițiilor, toate personaje reprezentative pentru lumea satului arhaic.

Romanul ,,Baltagul” de Mihail Sadoveanu aparține realismului mitic. Criticul Nicolae Manolescu arată că, deși Sadoveanu alege ca pretext epic situația din balada populară, în care doi ciobani se hotărăsc să-l ucidă pe al treilea pentru a-i fura oile, autorul ,,sacrifică marele ritm al transhumanței pentru un fapt divers”, ceea ce face ca ,,Baltagul” să fie ,,un roman realist in sensul cel mai propriu”.

Mihail Sadoveanu este cel mai mare povestitor artist al literaturii romanesti, el afirmand ca “poporul a fost parintele meu literar”.

Romanul “Baltagul” este un adevarat “poem al naturii si al sufletului omului simplu, o <<Miorita>> in dimensiuni mari”(George Calinescu), reprezentand una din culmile cele mai inalte ale creatiei sadoveniene si poate fi comparat cu o adevarata epopee a vietii pastoresti.

Eroina acestuia este Vitoria Lipan, un tip de munteanca de prin partile Tarcaului si Valea Bistritei, o fire voluntara si mai ales neinduplecata in hotararile ei, dictate parca de un destin de crud. La mijloc sta dorinta sa apriga de a stabili adevarul cu privire la moartea naprasnica a sotului si de a face dreptatea cuvenita, comform unor legi nescrise, stravechi, mai tari dect cele impuse de lumea civilizata; “Baltagul”devenind “romanul unui suflet de munteanca…”(Perpessicius).

Figura reprezentativa de erou popular, Vitoria intruneste calitati fundamentale ale omului simplu care se inscriu in principiile etice pe care le apreciaza cel mai mult poporul roman: cultul adevarului, al dreptatii, al respectarii legii stramosesti si al datinei. “Ea nu este o individualitate, ci un exponent al sperantei”(G.Calinescu)

Prin intermediul caracterizarii directe, autorul ii schiteaza portretul fizic: “ochii ei caprii, in care parca se rasfrangea lumina castanie a parului”. Personificarea “ei erau dusi departe” sugereaza fatul ca Vitoria era ganditoare, ea amintindu-si de povestile sotului ei si de discutiile lor, deoarece el acum era departe si ii simtea lipsa.

Indirect, prin intermediul faptelor sale, “fusul se invartea harnic, dar singur” deducem ca era o femeie harnica, insa a carei atentie fusese rapita deoarece suferea ca este singura si astfel “incerca sa patrunda pana la el”. Dragostea pentru el nu incetase nici o clipa “era dragostea ei de 20 si mai bine de ani. Asa-i fusese drag in tinereti Lipan, asa-I era drag si acum”. Desi era usor banuitoare, ea avea simtul adevarului si al realitatii, bazat pe increderea in barbatul ei.

Nechifor, sotul ei, spunea ca era “asa de apriga si de indarjita”, calitati care reies si mai tarziu, prin atitudinea ei fata de domnul David, negustorul, care ramane profund impresionat de ea”Daca n-as fi ovrei si insurat, si munteanca asta n-ar avea sot, intr-o saptamana as face o nunta”.

Munteanca este o buna mama care-si educa cu exigenta copii (scrisoarea, tinuta Minodorei, curatenia, harnicia), pastrand si transmitand obiceiurile stamosesti. Insa ea are atitudini diferite fata de Gheorghita si de Minodora, baiatul fiind “preferatul ei”: ”maica-sa il ocotea si-l apara ed cate ori in ochii lui Lipan apareau nuori de vreme rea”,”Gheorghita era numele care-I placuse Vitoriei, caci era numele cel adevarat si tainic al lui Nechifor Lipan”.

Prin intermediul faptelor sale, prin faptul ca ea “calarea barbateste pe calul din frunte”, deducem ca ea era stapana pe puterea si forta ei barbateasca. Tot prin intermediul caracterizarii indirecte, aflam ca Vitoria este o femeie simpla, fara carte deoarece ea merge la parintele Daniil pentru a-I trimite o scrisoare fiului sau, Gheorghita, care era cu oile la iernat si pentru a I se confesa, deoarece este foarte ingrijorata ca au trecut 40 de zile de cand sotul ei a plecat de acasa si nu a primit nici o veste de la el “Stie ca-l doresc si nici eu nu I-am fost urata”. Prin intermediul autocaracterizarii, Vitoria recunoaste cu o nota ironica ca “desi-s femeie proasta, am numarat…”

Foarte superstitioasa, ca orice femeie din popor, ea este cunoscatoare a interpretarii viselor si a semnelor naturii si crede in vraji, astfel mergand la baba Maranda. Ea crede in Dumnezeu si are speranta ca forta divina vegheaza asupra tuturor oamenilor. Avusese un vis in care “l-am visat rau, trecand calare o apa neagra.Era cu fata in colo”, fapt ce inseamna ca sufletul sotului ei se ridicase la Cer si ca-l pierduse.

Ca mijloace de expresivitate artistica, autorul foloseste epitetul “glas de dulceata” pentru a caracteriza vocea suava a ei, cu care si-a fermecat sotul.

Incepe sa devina pesimista: presimte moartea barbatului ei deoarece sufletul ii transmite aceasta stare.

Gheorghita este uimit de puterea mamei lui care-I citeste ganduri-le, spunandu-si “Mama asta trebuie sa fie fermecatoare”.

Amintindu-si iarasi de Lipan, ea “ofta cu naduf”, fapt ce simbolizeaza nesiguranta:”in inchipuirea ei, banuiala care inrase intr-insa era un vierme neadormit”. Prin intermediul caracterizarii indirecte aflam ca Vitoria se interiorizeaza (“se desfacuse incet-incet de lume si intrase oarecum in sine” si tot o data “sarbatorile I-au fost pentru prima data straine si indepartate”, “ea insa se socotea moarta, ca si omul ei care nu era langa dansa”. Nu are liniste “si ziua si noaptea eu nu ma gandesc la alta” si, in mod direct, ea “era plina de ganduri, de patima si de durere”, fiind sigura ca “I s-a intamplat ceva la care ma ingrozesc a gandi”.

Spiritul ei de dreptate innascut rezulta din hotararea ei de a pleca in cautarea adevarului, deoarece ea fara el simte ca nu poate trai, insa vrea ca totul sa fie lasat in ordine in proprietati, in lipsa ei. Astfel incepe sa se pregateasca, atat fizic cat si spiritual: face un baltag, il sfiinteste, tine post sa se purifice, se inchina la Icoana Sfiintei Ana, vorbeste cu ciobanii, il pregateste pe Mitrea sa aiba grija de gospodarie.

Vitoria este o combinatie a traditilor arhaice cu tendintele moderne deoarece, simtind ca si-a facut datoria fata de lumea arhaica, ea merge la autoritati.; astfel incercand totul.

Fiind sigura ca sotul ei este mort, este hotarata sa gaseasca ucigasii barbatului ei, incoltind din nou in sufletul ei, dupa o lunga perioada de timp, speranta. Incepe metamorfoza ei, intrucat se preface, la hanul lui Donea,ca-l cauta pentru ca ii era dator cu niste bani. “Nimeni nu poate sari peste umbra lui”, spunea razand Nechifor Lipan. Femeia trece peste aceasta umbra, dobandind lumina adevarului si dreptatii implinite.

Este o fire ganditoare, intre ea si barbatul sau creandu-se o tainica legatura spirituala.Astfel, acasa la domnul David, la Calugareni”incearca sa-l opreasca pe Lipan si sa-I intoarca spre ea obrazul, ca sa I-l ceteasca. El era insa tot mai in fund.” Metafora “peste el se revarsau ape de primavara” reprezinta sufletul lui care se ridica la ceruri si, gandinsu-se la aceasta posibilitate, ea capata putere si curaj sa continue cercetarile, insa nu neaparat ca sa-l gaseasca, era constienta de faptul ca el nu mai este in viata, ci sa-I razbune moartea.

Spiritul de intuitie n-o inseala si devine mai increzatoare cand descopera ca acesta este drumul pe unde a trecut Nechifor. Prin intermediul caracterizarii indirecte, prin fatul ca “varsa o picatura din pahar inainte sa bea”, ea indeplineste traditia si credinta stramoseasca. Gandirea sa este exacta, stabilind locul pe unde a trecut sotul sau.

Respectand traditiile si sentimentele oamenilor, ea se opreste la Borca la un botez si apoi la o nunta la Cruci. Acest e intamplari o nelinistesc deoarece isi imagineaza ca urmeaza moartea, dand dovada de inteligenta.

Spiritul profund al adevarului o determina sa gaseasca intocmai drumul parcurs de cei trei. “Semnele ce i se arata sunt indelung gandite, un vis risipeste o indoiala si aduce alta; ea cauta confirmarile in lumea din jur. Sadoveanu regizeaza magistral invazia derutei femeii”.(Z. Singcorzan)

Pentru Vitoria datoria crestineasca se afla inainte de toate. Ea trebuie sa-si scoata barbatul din rapa, sa-l ingroape in `tintirim`,”sa nu ramaie intre lupi, sa-l aduc intre crestini”. Datina inmormantarii si pedepsirea ucigasilor vin dintr-o etica straveche a poporului “cine ucide un om nu poate sa scape de pedeapsa Dumnezeiasca. Blastamat este sa fie urmarit si dat pe fata. Dator este sa-l urmareasca omul, randuit este sa-l urmareasca fiarele si dobitoacele.”

În comportamentul Vitoriei se cuprinde o intreaga filozofie a vietii(asemenea ciobanului din “Miorita”), un echilibru si o masura in toate, fara nici o tanguire, mostenita din asprimea vietii din vremuri imemorabile. Odata implinita datoria catre cel ucis, totul reintra in tiparul vietii de la munte.

Descoperind adevarul, Vitoria verifica implicit armonia lumii:”afla ceva mai mult decat pe faptuitorii omorului si anume ca lumea are o coerenta pe care moatea lui Lipan n-a distrus-o”, noteaza N. Maiorescu. Complexitatea personajului ne ofera posibilitate de a o asemana cu Mara din romanul “mara”,de Ioan Slavici, amandoua dand dovada de tarie de caracter , ele urmarindu-si scopul cu exactitate.

Prin sobrietate, simplitatea grava a eroinei invaluita in “duhul eposului popular, al ritualurilor stravechi, cu iz de epopee existentiala”(Perpessicius), Vitoria a fost alaturata eroinelor din tragediile antice. Dar ea ramane, mai ales, un personaj ce ilustreaza profund o spiritualitate taraneasca straveche, un model prin cultul adevarului, dreptatii si traditiei.

În perioada interbelică, romanul românesc a cunoscut cea mai complexă dezvoltare de până atunci. Pe de o parte Eugen Lovinescu și colaboratorii lui de la “Sburătorul” promovau formula modernă a romanului analitic, citadin, cu eroi problematizanți, formulă ilustrată de scriitori ca Mircea Eliade și Camil Petrescu. Pe de altă parte, reviste ca “Viața Românească” și “Gândirea” promovau formula tradițională, cu specific național și cu structuri prelungite din secolul al XIX-lea. Romanul tradițional are o structură închisă, finalul rezolvând toate conflictele și cu o desfășurare cronologică a evenimentelor. Temele sunt inspirate din existența social-istorică a comunităților țărănești, fiind preferate tema parvenirii, a luptei pentru pământ, a moștenirii, a formării etc. Narațiunea este heterodiegetică, cu narator omnipresent, omniscient și în general obiectiv. Personajele au o mare coerență și sunt tipologice.

O astfel de operă este “Baltagul”, publicat de Mihail Sadoveanu în 1930 . Întreaga creație a lui Sadoveanu aparține prozei tradiționale, de specific național, fie că este vorba de tema socială a satului și a țăranului sau de viața târgurilor și de istorie. În ciuda dimensiunilor reduse, romanul a fost interpretat în mod divers, ca roman “al transhumanței” (Călinescu) sau cu intrigă polițistă, fie ca roman de iubire, al formării. S-au observat cele două aspecte importante, de roman realist și de roman mitic. Scriitorul s-a inspirat atât din realitățile satului din nordul Moldovei, la cumpăna dintre secolele XIX și XX, cât și din mituri, tradiții și din balada “Miorița”. A preluat din aceasta fundalul transhumanței (absența bărbaților plecați cu oile determină un mod de viață în care femeile au un rol important), intriga (doi ciobani îl omoară pe al treilea), motivul animalului devotat (câinele) și cel al femeii în căutare.

Tema este socială, evocarea vieții unei comunități de păstori, în prim-plan situându-se drumul Vitoriei Lipan în căutarea bărbatului dispărut. Construcția epică ilustrează formula tradițională, cu narațiune heterodiegetică, narator omniscient, compoziție închisă, evoluție cronologică și cu numeroși indici spațio-temporali.

Un cuplu de personaje important din opera este reprezentat de Vitoria Lipan și de Gheorghiță, fiul acesteia.

Personajul principal, Vitoria Lipan, este o femeie voluntara, “un exponent al spetei” (G. Calinescu) in relatie cu lumea arhaica, dar si o individualitate, prin insusirile sale: “Vitoria pune spirit de vendetta si aplicatie de detectiv” (G. Calinescu). Munteanca din Magura Tarcaului este o femeie puternica, hotarata, curajoasa. Inteligenta nativa si stapanirea de sine sunt evidentiate pe drum, dar mai ales la parastas, cand îi demasca pe ucigasi. Apartinand lumii arhaice, patriarhale, Vitoria transmite copiilor respectul traditiilor si este refractara la noutatile civilizatiei (“In tren esti olog, mut si chior”). Ca mama, ii interzice Minodorei sa se indeparteze de traditie si contribuie prin calatorie la maturizarea lui Gheorghita. Personaj complex, este realizat prin tehnica basoreliefului si individualizat prin caracterizare directa si indirecta – fapte, vorbe, atitudini, gesturi, relatii cu alte personaje. Portretul fizic releva frumusetea personajului prin tehnica detaliului semnificativ: “Nu mai era tanara, dar avea o frumuseta neobisnuita in privire”;”ochii ei căprii în care se răsfrângea lumina castanie a părului.” .Portretul fizic al lui Gheorghita oglindeste caracteristicile vârstei-“începea să-i înfiereze mustăcioara”, dar și trăsături care îl individualizează. Flăcăul este “mândru și voinic”,după cum remarcă Vitoria, are ochii căprui și frumoși ai mamei sale, era sprâncenat.Descrierea vestimentației și notarea gestului semnificativ întregesc portretul exterior al băiatului, fudul, cu bundița lui înflorită, cu chimirul nou în care iși cufunda palmele ca tatăl său pe care îl considera un model pentru meseria sa și pentru viața.

Familia lui Nechifor Lipan, din satul Măgura Tarcăului este reprezentativă pentru oamenii de munte din nordul Moldovei.Sunt muncitori, înstăriți datorită muncii, au sarcinile foarte bine stabilite.Bărbatul este mereu plecat în procesul transhumanței, femeia este energica, descurcareata si administreaza singura gospodaria. Baiatul, adolescent acum, este initiat în meseria de oier de tatal sau, Minodora, si ea adolescentă, este crescuta în spiritual traditiei stramosesti de mama ei.

După ce își dă seama că barbatul ei a disparut, deoarece plecase toamna devreme si trecusera doua luni, ea intuieste ca este mort, pentru ca in lumea lor, în care legile nescrise, tradițiile ordoneaza întelegerea rostului vietii, o astfel de disparitie nu putea avea drept explicatie decât moartea. Vitoria îi scrie cu ajutorul preotului lui Gheorghita pentru a-l chema. Scrisoarea de raspuns dezvaluie mai multe trasaturi ale baiatului: își iubea părinții și era cuprins de dor, îi respecta , avea credinta în Dumnezeu. Indirect, aflam ca er déjà un oier priceput.

Observând că fiul se sfia sa plece singur în cautarea tatalui, Vitoria decide sa plece împreuna. Pentru baiat, acest drum va fi initiatic, un drum al maturizarii, opera având astfel si trasaturi de bildungsroman. Mama îl observă permanent, il îndruma, iar baiatul se lasă condus de aceasta uimindu-se de inteligența ei, de simțul ei psihologic, de diplomatia, puterea de disimulare, arta dialogului, autoritatea si asprimea când era cazul.. “pentru tinede-aici înainte începe a răsări soarele;De-acu trebuie sa te arati barbat.Eu nu am alt sprijin si am nevoie de bratul tău”.Baiatul raspunde pe masura și, înainte de plecare, simte in el”o putereșî îndârjire și nu se opri până ce nu-l birui ca pe o ființă.”Monologurile sale interioare – mijloc important de caracterizare- dezvăluie spiritul de observație , natura reflexivă. Astfel, surprins de supărarea ei apriga, el gândește ca Vitoriei i-au crescut” țepi de aricioaica”. Intelege că “femeile –s mai viclene, iar barbatii îs mai proști,însă mai tari de vârtute” O observa permanent pe mama sa învățând că răbdarea, tăcera sau, dimpotrivă locvacitatea, disimularea la nevoie,sunt manifestări mai prețioase decât suferința, renunțarea, impulsivitatea, chiar decât faptele uneori. De-a lungul calatoriei, cei doi se completează se analizeaza, fiul oglindindu-se în conștiința mamei care îl îndrumă cu mult tact. Ei sunt caracterizați direct prin dialog sau prin monolog și indirect prin gesturi, dialog, relații interumane, fapte. Vitoria ajunge încet-încet la asasinii lui Nechifor, înțelege că motivul uciderii a fost jaful, dar nu se exteriorizeaza în fața lor, iar fiul se mira .Va întelege mai târziu că ea căuta dovezi, că era convinsă că nu jandarmii si judecatorii trebuie sa ii pedepseasca, ci mai inâi ea trebuie sa își faca datoria de nevastă și de creștină. Si pe Gheorghiță trebuie să îl aiba alaturi. Astfel se construiește portretul moral complex al amândurora.

Scena descoperirii rămășițelor pământești este impresionantă prin dramatismul ei, iar Sadoveanu a pregătit-o cu mare arta accentuând notele tragice. Era o zi frumoasă de primăvară, iar Vitoria, om al muntelui, s-a lăsat furată de mireasma padurii. Lupu s-a zmucit în lanț, dar ei nu l-au slobozit. Spre apus au mai trecut o data pe lângă Crucea Talienilor, iar Vitoria, observând câinele, i-a spus lui Gheorghița sa il lase liber, apoi l-a îndemnat sa coboare în râpă și s-a dus si ea. Strigătul femeii-”Gheorghiță”- l-a inspaimântat pe baiatul care nu stia numele adevarat al tatalui si povestea schimbarii ritualice. Lasat de mama sa vegheze osemintele tatalui, baiatul iși învinge teama si se simte barbat: “Sângele și carnea lui Nechifor Lipan se întorceau asupra lui în pași, în zboruri, în chemări.” Totuși, când se înnoptează, se sperie și urcă la drum fiind mai apoi mustrat de Vitoria ca a lasat lumânarea. In plan symbolic, acesta este momentul în care el trece la un nivel superior de conștiință. Acea coborâre pare una în infern, după care flăcăul va prelua puterile celui dispărut. Acum înțelege de la mama lui ca trebuia sa asculte si de autoritati si ca nu mai puteau sa ridice singuri trupul. Foarte abilă, ea le spune autoritătilor ca nu banuieste pe nimeni, desi Gheorghita stia ce îi trecea ei prin minte..Pe Gheorghiță îl consideră “încă prost și copil”, dupa cum îi spune nevestei cârciumarului, așa că își asuma pedepsirea vinovaților Punctul culminant , dezvaluirea ucigasilor la praznicul de înmormântare reprezintă si momentul maturizarii depline a lui Gheorgita, fiind condus de mama.El asistă mai întâi la relatarea în care femeia descrie scena asasinatului de parca ar fi fost de față, observă iritarea crescândă a lui Calistrat Bogza, iar când Vitoria emite verdictul-“Gheorghiță mi se pare că pe baltag e scris sânge și acesta-I omul care a lovit pe tatu-tau”-, el a simțit crescând în sine “o putere mai mare și mai dreaptă decât a ucigașului”.Il lovește în frunte cu același baltag, iar Lupu desăvârșeste actul justitiar. Intreaga scenă dezvaluie nivelul la care a ajuns comunicarea înttre cei doi.

În final, cele două personaje apar împreună, mamă șî fiu, el preluând rolul tatalui său, ea adaptăndu-se la noua situație a familiei. El înțelege că, deși mama i-a fixat noul loc, mai are multe de învățat, că trebuie săîși assume responsabilități, să își platească datoriile,să respecte cu sfințenie datinile, să fie gospodar, cinstit, respectuos.Astfel Gheorghiță a parcurs treptele inițierii, de la copilăria ocrotită de familie, la deprinderea mestesugului sub îndrumarea tatalui, la drumul sub Indrumarea mamei

Drumul lor strabătând munții, înfruntând situatii periculoase, îndrumati, dupa credinta Vitoriei, de Sf.Ana, care se pare ca i-a împins înainte până la locul crimei, dar și de Nechifor-“mortul a vorbit”,cei doi se leaga tot mai mult. Alexandru Paleologu a comparat drumul lor, inițiatic pentru băiat, cu drumul zeiței Isis, din mitologia egipteană, în căutarea trupului taiat si risipit al lui Osiris.In capitolul XI Sadoveanu face o referire la această legenda când spune:”trebuia să afle dacă Lipan s-a înălțat în soare ori a curs pe o apă”. Osiris reprezintă soarele care apune si rasare, adică moare si reînvie. Tot ca în mitul egiptean, Vitoria este însoțită de fiu-acolo Horus- și de câinele devotat-Anubis.

Baiatul a preluat de la mama puterea de a înfrunta greutățile, forța de a continua viata cu respectul familiei, al credintei, al tradițiilor.Asa cum observa Tudor Vianu, “chipurile lui Sadoveanu exprimă forma supremă a expansiunii vieții și reprezintă tipuri de creatori, ființe care își croiesc singure soarta.”Vitoria Lipan este o astfel de ființă, iar Gheorghiță este pregătit să devină un asemenea om, puternic, pe care soarta sa nu il înfrăgă.”