„Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” de Camil Petrescu
- specie: roman subiectiv-modern-interbelic
- curent literar: realism
- încadrare istorică: perioada interbelică
- anul apariției: 1930
- tema: drama intelectualului lucid, dominat de incertitudini, filozoful de seama care analizeaza fiecare gest, fiecare vorba, fiecare privire cautand un adevar absolut, o explicatie inatacabila
- Eseul general al romanului
- Caracterizarea personajului principal din roman
- Relaţia dintre două personaje în roman
- Relaţia dintre incipit și final în roman
Prin cele două romane ale sale, ,,Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” (1930) și ,,Patul lui Procust” (1933), Camil Petrescu a înnoit romanul românesc interbelic prin sincronizarea cu literatura universală.
Specia literară: Având ca trăsături amploarea acțiunii, desfășurarea pe mai multe planuri, conflictul complex, prezența unor personaje numeroase si realizarea unei imagini ample asupra vieții, opera literară ,, Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” aparține speciei literare roman.
,,Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” este un roman modern de analiză psihologică, ,,o scriere in care arta analizei câștigă unul din succesele ei cele mai mari” (Tudor Vianu, Arta prozatorilor români).
„Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” este un roman modern de tip subiectiv, deoarece are drpt caracteristici: unicitatea perspectivei narative, timpul prezent și subiectiv, fluxul constiinței, memoria afectivă, narațiunea la persoana I, luciditatea (auto)analizei, anticalofilismul, dar și autenticitatea definită ca identificarea actului de creație cu realitatea vieții, cu experiența nepervertită, cu trăirea intensă.
,,Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” este roman psihologic prin temă, conflict (interior), protagonist (o conștiință problematizantă), și prin utilizarea unor tehnici ale analizei psihologice.
,,Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” este un roman al experienței, deoarece romanul este scris sub forma unei confesiuni a personajului principal, Ştefan Gheorghidiu, care trăiește două experiențe fundamentale: iubirea si războiul.
În ceea ce privește perspectiva narativă, romanul este scris la persoana întâi, sub forma unei confesiuni a personajului principal, personaj-narator, Ştefan Gheorghidiu, care trăiește două experiențe fundamentale: iubirea si războiul.
Textul este structurat în două părți precizate în titlu, care indică temele romanului și, în același timp, cele două experiențe fundamentale de cunoaștere trăite de protagonist: dragostea și războiul.
Titlul romanului indică temele romanului și, în același timp, cele două experiențe fundamentale de cunoaștere trăite de protagonist: dragostea, ,,Ultima noapte de dragoste” și războiul ,,întâia noapte de război”.
Temele romanului sunt reprezentate de cele două experiențe fundamentale de cunoaștere trăite de protagonist: dragostea și războiul, prima parte a romanului prezentând rememorarea iubirii matrimoniale eșuate (dintre Ştefan Gheorghidiu si Ela), iar a doua parte, construită sub forma unui jurnal de campanie, al lui Gheorghidiu, urmărește experiența de pe front, din timpul Primului Război Mondial. Prima parte este o ficțiune, dar a doua valorifică jurnalul de campanie al autorului, articole si documente din epocă, ceea ce conferă autenticitate romanului.
V Secvențe/ idei semnificative pentru tema operei: discuția de la popotă, mărturisirea personajului-narator: ,,Iubești întâi din milă, din îndatorire, din duiosie, iubești pentru că știi ca asta o face fericită”, capitolul ,,Ne-a acoperit pământul lu Dumnezeu”, care ilustrează absurditatea războiului și tragismul confruntării cu moartea.
Episodul vizitei la unchiul Tache, din capitolul II, “Diagonalele unui testament”, ilustrează tema intelectualului însetat de absolut/trăsătura personajului prin antiteza între atitudinea lui Ştefan Gheoghidiu şi cea a membrilor familiei sale, caracterizaţi de tarele sociale ale parvenitismului, inculturii şi suficienţei. În casa sa mare ca o cazarmă, într-o odaie ce îi slujeşte de sufragerie, birou şi dormitor, locuieşte personajul Tache Gheorghidiu, avar, bogat, bătrân şi ursuz.
Membrii familiei se strâng atraşi de viitoarea moştenire. Se schiţează tipologii balzaciene precum cea a arivistului Nae Gheorghidiu, deputat, îmbogăţit prin zestrea nevestei urâte şi diforme, demagog, abil şi periculos. Discutându-se despre idealismul naiv al tatălui naratorului, Corneliu, profesor universitar care îşi cheltuia leafa scoţând gazete, Ştefan are curajul de a apăra principiile acestuia, învinuind pe cei care acceptă moştenirile în bloc.
O moştenire se însoţeşte, spune personajul, cu un obraz gros, un stomac capabil să digere orice, şi o coloană vertebrală foarte flexibilă. Consternarea generală este adâncită de muţenia în care cade unchiul Tache, care ulterior se va dovedi impresionat de îndrăzneala eroului. Ela îl privește cu admirație și eroul este mulțumit de alegerea soției sale, făcută din dragoste. Diferenţa între “intelectualii” figurilor bucureştene şi adevărata factură a intelectualului ce se dedică unei idei subliniază una din temele romanului.
Un alt episod ilustrativ pentru tema operei este cel de la popota ofiţerilor din capitolul ”La Piatra Craiului, în munte…”, unde are loc o discuţie generată de achitarea unui bărbat ce şi-a ucis soţia prinsă în flagrant de adulter.
Părerile sunt împărţite: de la cele privind rolul tradiţional al căsniciei- “femeia să fie femeie şi casa căsă, dacă-i arde de altele să nu se mai mărite”-căpitanul Corabu, la cele idealiste-femeia trebuie să fie liberă să plece oricând doreşte- căpitanul Dimiu. Gheorghidiu îşi dovedeşte din nou poziţia intransigentă printr-o izbucnire violentă.
Părerea lui este că cei doi au drept de viaţă şi de moarte unul asupra celuilalt, neputând accepta formula de metafizică vulgară conform căreia fiecare îşi poate retrage cantitatea de suflet investită într-o relaţie, deoarece iubirea transformă pentru totdeauna. Concluzia sa tăioasă-“discutaţi mai bine ceea ce vă pricepeţi” este aceea a unui personaj pornit în căutarea iubirii absolute, care respinge cu vehemenţă ce este mai puţin.
Locul si timpul acțiunii sunt primăvara anului 1916, în timpul unei concentrări pe Valea Prahovei.
În roman sunt folosite tehnici ale analizei psihologice, introspecția și monologul interior, prin care Ştefan Gheorghidiu percepe cu luciditate aspecte ale planului interior/fluxul conștiinței (trăiri, sentimente, reflecții) si ale planului exterior (fapte, tipuri umane, relații cu alte personaje).
Romanul debutează cu un artificiu compozițional: acțiunea primului capitol, ,,La Piatra Craiului în munte”, este anterioară întâmplărilor relatate în restul ,,Cărții I”. Capitolul evidențiază cele două planuri temporale din discursul narativ: timpul narării (prezentul frontului) si timpul narat (trecutul poveștii de iubire). Discuția de la popota ofițerilor, despre dragoste si fidelitate, pornind de la un fapt divers aflat din presă: un bărbat care și-a ucis sotia infidelă a fost achitat la tribunal, declanșează memoria afectivă a protagonistului, trezindu-i amintiri legate de cei doi ani și jumătate de căsnicie cu Ela.
Eram însurat de doi ani și jumătate cu o colegă de a Universitate si bănuiam că mă înșală” este fraza cu care debutează cel de-al doilea capitol, ,,Diagonalele unui testament”, dar si retrospectiva iubirii dintre Ştefan Gheorghidiu si Ela.
Cei doi se căsătoresc din dragoste, personajul-narator mărturisind că iubirea s-a născut din admiratie, duiosie, ,, Iubești întâi din milă, din îndatorire, din duiosie, iubești pentru că știi ca asta o face fericită”, dar si din orgoliu, ,,începusem totuși să fiu măguit de admirația pe care o avea mai toată lumea pentru mine, findcă eram atât de pătimas iubit de una dintre cele mai frumoas studente, […]”.
Trăiesc modest, sunt fericiți, dar echilibrul este tulburat de o moștenire pe care Gheorghidiu o primește de la un unchi, Tache. Ela este atrasă în discuțiile despre mostenire, apoi de viața mondenă, iar într-o excursie la Odobesti, acordă mai multă atenție unui domn G., care, în opinia lui Gheorghidiu, îi va deveni mai târziu amant.
După o scurtă despărțire cei doi se împacă, dar Gheorghidiu vrea să verifice dacă sotia îl înșeală, fapt nerealizat din cauza izbucnirii războiului.
A doua experiență în planul cunoașterii existențiale o reprezintă războiul, astfel ,, Absolutul morții eclipsează absolutul iubirii” (Dumitru Micu). Frontul înseamnă haos, mizerie, ordine absurde, la confruntarea cu inamicii se adaugă frigul și ploaia.
Experiența dramatică de pe front eclipsează celelalte aspect ale existenței: ,,De soția mea, de amantul ei, de tot zuciumul de-atunci, mi-aduc aminte cu-adevărat, ca de o întâmplare din copilărie.” Capitolul ,,Ne-a acoperit pământul lu Dumnezeu”, ilustrează absurditatea războiului și tragismul confruntării cu moartea, relevând faptul că eroismul este înlocuit de spaima de moarte ce păstrează doar instinctual de supraviețuire și automatismul: ,,Nu mai e nimic omenesc în noi”.
În final, rănit si spitalizat, Gheorghidiu se întoarce acasă, la București, și obosit să mai caute certitudini decide să o părăsescă pe Ela: ,,I-am scris că îi las absolut tot ce e în casă, de la obiecte de preț la cărți…, de la lucruri personale la amintiri. Adică tot trecutul.”
Personajul-narator, Ştefan Gheorghidiu, reprezintă tipul intelectualului lucid, inadaptatul superior, care trăiește drama îndrăgostitului de absolut. Filozof, el are impresia că s-a izolat de ceilalți, dar evenimentele exterioare sunt filtrate prin conștiința sa. Astfel, cititorul nu cunoaște nimic altceva în afară viziunii personajului-narator și nu se poate pronunța cu privire la fidelitatea femeii. ,,Nu Ela se schimbă […] , ci felul în care o vede Ştefan.” (Nicolae Manolescu)
Stilul anticalofil pentru care optează autorul susține autenticitatea limbajului. Scriitorul nu refuză corectitudinea limbii, ci efectul de artificialitate din romanul tradițional.
,,Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” este un roman modern subiectiv, psihologic, al experienței, având drept caracteristici: unicitatea perspectivei narative, timpul prezent și subiectiv, fluxul constiinței, memoria afectivă, narațiunea la persoana I, anticalofilismul și autenticitatea trăirii.
Personajul principal din romanul "Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război", Ştefan Gheorghidiu identificăndu-se în totalitate cu autorul Camil Petrescu, este un personaj-narator, deoarece relatează la persoana I şi analizează cu luciditate toate evenimentele şi stările interioare prin care trece acest intelectual dominat de incertitudini.
Eroul trăieşte în două realităţi temporale, cea a timpului cronologic (obiectiv), în care povesteşte întâmplările de pe front şi una a timpului psihologic (subiectiv), drama iubirii. Toate faptele, reale sau psihologice, sunt consemnate în jurnalul de front, în care Gheorghidiu analizează cu luciditate atât experienţa subiectivă a iubirii, cât şi cea obiectivă, trăită, a războiului.
Student la filozofie, intelectual lucid, Ştefan trăieşte în lumea cărţilor şi nu se poate adapta lumii afacerilor, reprezentată de unchiul Tache, Nae Gheorghidiu şi Tănase Lumânăraru, cu care eroul nu are nici o legătură spirituală.
Dialogulde la popotă despre iubire provoacă o reacţie violentă a eroului, care consideră că "cei care se iubesc au dreptul de viaţă şi de moarte unul asupra celuilalt". Astfel, prin memorie involuntară, se declanşează amintirea propriei poveşti de dragoste, pe care o consemnează în jurnalul defront: "Eram însurat de doi ani şi jumătate cu o colegă de la Universitate şi bănuiam că mă înşală". Eroul este o natură reflexivă, care analizează în amănunt, cu luciditate stările interioare, cu o conştiinţă unică, însetat de certitudini şi adevăr.
Prima experienţă de cunoaştere, iubirea, e trăită sub semnul incertitudinii, a unui zbucium permanent în căutarea absolutului. Ştefan primeşte pe neaşteptate o moştenire de la unchiul său, Tache şi, ca urmare, soţia sa, Ela, se lasă în voia tentaţiilor mondene, devenind din ce în ce mai preocupată de lux, petreceri şi escapade, fapt ce intră în totală contradicţie cu idealul său de feminitate. Plimbarea la Odobeşti într-un grup mai mare declanşează criza de gelozie, de incertitudine a iubirii, punând sub semnul îndoielii fidelitatea Elei. Faptele, gesturile, privirile şi cuvintele Elei se reflectă în conştiinţa eroului (autenticitatea) care suferă la modul sublim drama iubirii. Mici incidente, gesturi fără importanţă, priviri schimbate de ea cu domnul G., flirtul nevinovat se hipertrofiau, se amplificau, căpătând dimensiuni catastrofale în conştiinţa eroului: "era o suferinţă de neînchipuit". Principala modalitate de caracterizarepentru a ilustra zbuciumul său interior este introspecţia prin monolog interior.
Fire pasională, puternic reflexivă, conştient de chinul său lăuntric, Ştefan Gheorghidiu adună progresiv semne ale neliniştii, ale incertitudinii, ale îndoielilor sale interioare, pe care le disecă minuţios. Atenţia insistentă acordată Elei de domnul G., avocat obscur dar bărbat monden, sporeşte suspiciunile, personajul-narator, care, autoanalizându-se, îi observă pe cei doi cu luciditate, despicând firul în patru: "Nevastă-mea avea o voce uşor emoţionată".
Incertitudinea iubirii devine în curând "o tortură", nu mai putea citi "nici o carte", aşa că Ştefan se desparte de soţia sa, deşi respinge ideea geloziei: "Nu, n-am fost nici o secundă gelos, deşi am suferit atâta din cauza iubirii." Văzuse în Ela idealul său de iubire şi de feminitate către care aspira cu toată fiinţa Iui şi a cărui prăbuşire îi provoacă întreaga dramă.
Hipersensibil şi orgolios, personajul îşi amplifică suferinţa, ridicând-o la proporţii cosmice, ceea ce semnifică nevoia eroului de absolut. Venit pe neaşteptate acasă într-o noapte, după o absenţă mai lungă, incertitudinea lui se accentuează şi casa îi pare "goală ca un mormânt, fără nevastă-mea". Eroul trăieşte în lumea ideilor pure, aspirând la dragostea absolută, căutând în permanenţă certitudini care să-i confirme profunzimea sentimentului de iubire, dar se simte obosit şi hotărăşte să se despartă definitiv de Ela, pe care o priveşte acum cu indiferenţa "cu care priveşti un tablou" şi căreia îi lasă o bună parte din averea Ia care ea ţinea, se pare, în mod deosebit: "i-am scris că-i las absolut tot ce e în casă, de Ia obiecte de preţ la cărţi, de la lucruri personale la amintiri. Adică tot trecutul".
A doua experienţă de viaţă fundamentală în planul cunoaşterii existenţiale este războiul, frontul, o experienţă trăită direct, care constituie polul terminus al dramei intelectuale. Imaginea războiuluieste demitizată, nimic eroic, nimic înălţător, războiul este tragic şi absurd, înseamnă noroi, arşiţă, frig, foame, umezeală, păduchi, murdărie, diaree şi mai ales frică, spaimă, disperare, moarte. Faptele sunt expuse cu precizia calendaristică a jurnalului de front, fiind înregistrate cu scrupulozitate de Gheorghidiu. Spiritul polemical personajului-narator evidenţiază discuţiile demagogice din Parlament, inconştienţa şi cinismul politicienilor, falsul patriotism şi iresponsabilitatea celor răspunzători de soarta ţării. Capitolul "Ne-a acoperit pământul lui Dumnezeu" dezvăluie tragismul confruntării cu moartea, eroul însuşi privindu-se din exterior ca pe un obiect, având sentimentul că "e ca la începutul lumii."
Notaţiile personajului despre război sunt de o mare autenticitate şi luciditate, viaţa oamenilor fiind la cheremul hazardului: "cădem cu sufletele rupte în genunchi". Ca un blestem, unul dintre soldaţi silabiseşte întruna, obsesiv: "Ne-a acoperit pământul lui Dumnezeu". Tragediile războiului sunt de un realism zguduitor: un ostaş a văzut cum un obuz a retezat capul lui A Măriei şi el "fugea aşa, fără cap.
Unii critici literari consideră că Ştefan Gheorghidiu nu poate fi considerat un învins, deoarece reuşeşte să depăşească gelozia care ameninţa să-1 dezumanizeze. El se înalţă deasupra societăţii meschine, trăind o experienţă morală superioară, aceea a dramei omenirii, silită să îndure un război tragic şi absurd. Este, de altfel, singurul supravieţuitor între toate personajele camilpetresciene.
Ela este personajul feminin al romanului, simbolizând idealul de iubire către care aspiră cu atâta sete Ştefan Gheorghidiu. Femeia este construită numai prin ochii bărbatului însetat de absolutul iubirii, al cărui crez nu făcea concesii sentimentului: "Cei care se iubesc au dreptul de viaţă şi de moarte unul asupra celuilalt." Iubirea lor se născuse din orgoliullui Ştefan Gheorghidiu, întrucât Ela, era cea mai frumoasă studentă de la litere. Trăsăturile fizice sunt puţine, dar sugestive pentru frumuseţea tinerei: "ochii mari, albaştri, vii ca nişte întrebări de cleştar". Averea moştenită de soţul ei dă la iveală firea pragmatică a Elei, pasiunea ei pentru viaţa mondenă, ceea ce-1 uimeşte pe Ştefan, care ar fi vrut-o "mereu feminină, deasupra discuţiilor acestea vulgare".
Trăsăturile morale reies, indirect, din referirile lui Ştefan, care disecă şi analizează cu luciditate fiecare vorbă, fiecare gest, dorind să aibă certitudinea iubirii Elei, care flirta evident cu domnul G.: "trăgeam cu urechea, nervos, să prind crâmpeie din convorbirile pe care nevastă-mea le avea cu domnul elegant de alături de ea". în plimbarea la Odobeşti, Ela se comportă ca o cochetă, devenind din ce în ce mai superficială. Fidelitatea Elei este pusă sub semnul întrebării, Ştefan observând mimica şi gesturile femeii care gustă cu familiaritate din farfuria lui G., are o expresie deznădăjduită atunci când acesta stă de vorbă cu altă femeie. între cei doi soţi intervine o tensiune stânjenitoare care se amplifică, Ela acceptând să divorţeze deşi se consideră nevinovată şi jignită de bănuielile lui.
Ştefan Gheorghidiu vede în Ela idealul de femeie, în care el poate găsi iubirea reciprocă perfectă. în susţinerea acestei concepţii sugestiv este şi faptul că el îi spune pe nume o singură dată, prilej cu care cititorul şi află numele femeii, în restul romanului o numeşte: "femeia mea", "nevastă-mea", "fata asta", "ea" în conştiinţa lui Ştefan Gheorghidiu, Ela se transformă dintr-un ideal de femeie într-o femeie oarecare, semănând cu oricare alta. El îi dăruieşte Elei casele de la Constanţa, bani, "absolut tot ce e în casă, de la obiecte de preţ la cărţi... de la lucruri personale, la amintiri. Adică tot trecutuF.
Registrul stilistic al romanului se caracterizează prin claritate, sobrietate, frază scurtă şi nervoasă, este analitic şi intelectualizat. Stilul este anticalofil, iar autorul consideră că într-o operă literară relatarea subiectului trebuie să fie precisă şi concisă, "ca într-un proces verbal".
Originalitatea romanului e dată de subtilitatea analitică a propriei conştiinţe, de declanşarea prin memorie involuntarăa dramei suferite din iubire, de identificarea deplină a timpului subiectiv cu cel obiectiv, de faptul că scriitorul este în acelaşi timp personaj şi narator. Principalele modalităţile de analiză psihologică utilizate de Camil
Petrescu în roman constituie tehnici specifice creaţiilor literare psihologice, pe care le îmbină, cu măiestrie şi talent: monologul interior, dialogul, introspecţia conştiinţei şi a sufletului, retrospecţia, autoanaliza şi autointrospecţia.care scot în evidenţă zbuciumul interior al personajului, cauzat de aspiraţia spre absolut.
În concepţia lui George Călinescu, Ştefan Gheorghidiu este "un om cu un suflet clocotitor de idei şi pasiuni, un om inteligent [...], plin de subtilitate, de pătrundere psihologică [...] şi din acest monolog nervos se desprinde [...] o viaţă sufletească [...], un soi de simfonie intelectuală".
Adept al modernismului lovinescian , Camil Petrescu -1894-1957--,este cel care fundamenteaza principiul sincronismului , contribuind la sincronizarea literaturii romane cu cea europeana, aducand noi principii estetice ca autenticitate , substantialitate , relativism si prin crearea personajului intelectual lucid si analitic .In Ultima noapte de dragoste ,intaia noapte de razboi Camil Petrescu surprinde drama intelectualului lucid , insetat de absolutul sentimentului de iubire , dominat de incertitudini , care se salveaza prin constientizarea unei drame mai puternice , aceea a omenirii ce traieste tragismul unui razboi absurd , vazut ca iminenta a mortii .Evolutia cuplului din acest roman subiectiv se face cunoscuta doar prin reflectarea ei subiectiva in ochii lui Stefan Gheorghidiu , eroul-narator. Astfel , perspectiva narativa este unica , eroul-narator relatand la persoana I experientele pe care viata I le prilejuieste : experienta iubirii si experienta razboiului . Perspectiva unica si situarea eului in centrul relatarii confera autenticitate acesteia , confirmand un deziderat afirmat explicit de Camil Petrescu in conferinta Noua structura si opera lui Marcel Proust : Sa nu descriu decat ceea ce vad , ceea ce aud , ceea ce inregistreaza simturile mele , ceea ce gandesc eu . Perspectiva subiectiva este deci necesara in masura in care trairile sufletesti si sinuozitatile unui spirit sunt unice , personale si irepetabile .
Relatia dintre aceste doua pesonaje este evidentiata performant prin diegeza integrata celor doua parti ale romanului. Stefan Gheorghidiu este student la Filosofie , lipsit de mijloace materiale deosebite , deoarece tatal sau isi risipise averea in initiative culturale perdante . In facultate el o cunoaste pe Ela , de care nu se indragosteste de prima data , deoarece prefera fetele oachese , iar Ela era blonda . Cu toate acestea , fiind considerate una dintre cele mai frumoase fete ale Facultatii de Litere , si datorita insistentelor acesteia , intre cei doi se infiripa o relatie , pusa la inceput sub semnul orgoliului , orgoliul a construit baza viitoarei mele iubiri , mai ales ca beneficia de admiratia tuturor : incepusem totusi sa fiu multumit de admiratia pe care o avea toata lumea pentru mine , fiindca eram atat de patimas iubit de una dintre cele mai frumoase studente .Astfel , stimul al pasiunii devine vanitatea masculina . Pasiunea se adanceste in timp iar cei doi intemeiaza un cuplu admirat de ceilalti . Isi traiesc clipele de intimitate cu daruire , mai ales ca admiratia Elei fata de Stefan se intalneste fericit cu placerea acesteia de a-si etala cunostintele de filosofie . Astfel , relatia dintre cei doi se bazeaza si pe un mentor spiritual , care intregeste implicarea pasionala , afectiva a amandurora . Adept al iubirii unice si absolute , Stefan Gheorghidiu descopera in iubire , si mai ales in a fi iubit , ratiunea sa de a fi , modul de a se implini pe sine : sa tulburi atat de mistuitor o femeie dorita de toti , sa fii atat de necesar unei existente , erau sentimente care ma adevereau in jocul intim al fiintei mele . Fisura dintre cei doi indragostiti se naste in urma aparatiei unei mosteniri .Tache , unchiul bogat si avar al lui Stefan Gheorghidiu , ii lasa acestuia o mostenire substantiala , in detrimentul celorlalti mostenitori , care primesc parti mai reduse .Viata cuplului se schimba semnificativ , acestia participand acum la viata mondena pe care inainte nu si-o permiteau . Daca Stefan Gheorghidiu nu este de aceasta viata , Ela descopera in ea voluptati noi , modalitati de asi etala farmecul si de a-si manifesta cochetaria . Apare astfel o fata a Elei nebanuita de sotul ei si care ii provoaca acestuia nelinisti si gelozii mai mult sau mai putin intemeiate . In plus , oferta de afacere pe care le-o propune Nae , celalalt unchi , de a cumpara o intreprindere metalurgica , este urmata de repulsia lui Stefan Gheorghidiu fata de oportunismul acestui tip de activitate , in timp ce Elei ii ofera prilejul de satisfactie , ba chiar de flirt cu scop pragmatic : este pusa in situatia de a seduce un important om de afaceri , fapt care sotului ei ii repugna si caruia i se impotriveste . Orgoliosul Stefan Gheorghidiu se dovedeste a fi adeptul superioritatii a barbatului , pentu care femeia este un mijloc de a-si manifesta puterea protectoare : as fi vrut-o mereu feminina , deasupra discutiilor acestora vulgare si avand nevoie sa fie protejata . Jocul seductiei , al micilor flirturi generate de oportunitatile intalnirilor mondene incepe sa se macine orgoliul lui Gheorghidiu , care traieste torturat de gelozie . Ela in schimb , adopta cu usurinta noul stil de viata , si se simte magulita cand constata succesul pe care il are pe langa un domn G. , cuceritor cu renume . Intamplarea care se desfasoara la Odobesti , de sarbatoarea Sfintilor Constantin si Elena , prilejuieste o criza grava in relatia de cuplu . Relatia se desfasoara acum prin succesive acumulari de tensiune , despartiri si impacari . Intr-o astfel de criza , pentru a se razbuna pe Ela , Gheorghidiu aduce acasa o prostituata cu care sotia il gaseste in pat . Alta data el revine acasa pe neasteptate si nu o gaseste pe Ela , care apare a doua zi dimineata . Gheorghidiu ii cere sa paraseasca locuinta si sa accepte cererea de divort amiabil . Impacarea survine dupa ce Stefan Gheorghidiu gaseste o scrisoare a verisoarei sale , Anisoara , care o invita pe Ela la ea peste noapte , tocmai in data in care el nu o gaseste acasa. Concentrat pe front pentru executarea unor lucrari militare si aflat la Piatra Craiului , Stefan Gheorghidiu traieste framantat de gelozie , covins ca Ela il inseala cu domnul G . El incearca sa obtina o permisie , pentru a o vizita pe Ela . Aceasta se muta la Campulung spre a fi mai aproape de el , si il cheama insistent pentru a-l convinge sa treaca o suma de bani pe numele Elei spre a se asigura in cazul mortii sotului ei pe campul de lupta . Desi Romania nu intrase in razboi si Stefan Gheorghidiu era convins ca va ramane in neutralitate , Ela se teme de posibilitatea de a ramane vaduva si saraca. Obtinand cu greu permisia , Stefan traieste alaturi de Ela ultima noapte de dragoste . Afland ce doreste sotia sa e convins ca aceasta planuieste un divort si o casatorie cu domnul G convingere pe care i-o intareste intalnirea intamplatoare cu acesta pe strada . Experienta razboiului ii prilejuieste descoperirea sentimentului mortii , a suferintei aproapelui sau , a panicii paroxistice , a unei luni apocaliptice . Ranit , eroul este spitalizat la Bucuresti si dupa vindecare revine acasa . Aici descopera o Ela lipsita de orice farmec , care nu il mai atragea . Sentimentul instrainarii este dublat de cel al indiferentei , astfel incat renunta cu usurinta la intreg trecutul sau framantat si divorteaza cedandu-i fostei sotii o importanta parte din avere .
Faptul ca experienta iubirii este vazuta doar din perspectiva subiectiva a lui Gheorghdiu ii confera acestuia o aura de mister . Desi personajul narator este un analist lucid al starilor sale interioare si al evenimentelor exterioare , el nu poate sa se elibereze de subiectivitate , pe care sentimentul de gelozie si orgoliul masculin i-o accentueaza . Chiar daca e convins ca Ela il inseala , nu are dovezi in acest sens . Tortura interioara este mai acerba , caci e alimentata de sentimentul nesigurantei .
Evolutia relatiilor din cuplul Stefan Gheorghidiu - Ela , private numai dintr-o singura perspectiva , cea a barbatului , pune imaginea femeii intr-o lumina defavorabila , dar accentueaza deziluzia barbatului in iubire . Despartirea - impacare - despartire acestea sunt etapele casniciei . Daca impacarea este generata de redimensionarea orgoliului - am trecut vesel radios , - eu , ea indura parca o suferinta peste puterile ei - , de exercitiul disimularii si al interiorizarii sentimetului , despartirea finala inseamna anularea trecutului . Orgoliul nu poate fi inlocuit prin iubire .
Ca orice personaje literare si acestea vor fi construite pe baza a doi parametri: ca instanta narativa si ca referent uman. Ca instanta narativa, "persona", adica din punctul de vedere al incadrarii intr-un anumit tipar, intr-o tipologie estetica, Stefan Gheorghidiu este personaj principal, datorita ocurentei sale pe parcursul discursului narativ, protagonist deoarece el centreaza diegeza, central datorita rolului lui important pe care-l are in transmiterea mesajului operei, tridimensional deoarece evolueaza pe parcursul operei. Cea mai pregnanta si insolita incadrare este cea care-l statuteaza ca personaj narator, deoarece el este inzestrat nu numai cu functia de actiune, ci si cu cea de reprezentare si aceasta realizata diferit. Ela este deuterogonist, fiind al doilea personaj ca importante in diegeza, tridimensional , deoarece evolueaza pe parcursul operei. Cel de-al doilea parametru pe care sunt construite aceste personaje literare vizeaza calitatea lor de referent uman. Astfel, ca "persoana", adica din punctul de vedere al fiintei pe care o imagineaza, Stefan Gheorghidiu beneficiaza de un portret moral, realizat in mare parte din gandurile lui, prin monologul interior, el analizand, alternand sau interferand aspecte ale planului interior-trairi, sentimente, reflectii - cat si ale planului exterior - fapte, tipuri umane, relatii cu altii -, insa portretul moral se evidentiaza si pe baza caracterizarii indirecte din faptele si vorbele personajului. Student la Filosofie, Gheorghidiu este un intelectual care traieste in lumea ideilor si are impresia ca s-a izolat de contingentul material imediat, in realitate evenimentele exterioare sunt filtrate prin constiinta sa. Pretuit de specialisti, fiind un om de o inteligenta sclipitoare, ancorata nu numai in domeniul profesiunii sale, fiind observator si analist, este un om care traieste drama inflexibilitatii constiintei sale, un inadaptat superior in lumea comuna, societatea fiind pentru el un veritabil ,,pat a lui Procust'', aceste lucruri generand criza matrimoniala cu Ela care se lasa in voia tentatiilor moderne, de aici si criza de identitate, din cauza conflictului dintre existenta sa si aparenta sociala impusa prin conventie de o realitate bucuresteana ce judeca omul dupa false criterii : bani, avere, ereditate, casatoria fiind un contract social, o modalitate de a parveni, un paravan al afacerismului si al depravarii. Gheorghidiu, avand o constiinta incapabila de compromisuri, neputand glorifica inselaciunea se retrage din afacerile cu Nae Gheorghidiu, dovedindu-se astfel si calitatea de a fi cinstit. Natura reflexiva si hipersensibila, personajul sufera pentru ca are impresia ca este inselat. Mici incidente, gesturi fara importanta, privirile pe care le schimba Ela cu G., un ,,vag avocat'' se amplifica in constiinta protagonistului pana la proportii casatrofale. A doua experienta fundamentala, cea a confruntarii directe cu moartea anuleaza experienta iubirii. Desi ar fi putut sa evite participarea la razboi profitand de averea sa , Stefan se inroleaza voluntar din dorinta de a trai aceasta experienta "n-as vrea sa existe pe lume o experienta definitiva.care sa lipseasca din intregul meu sufletesc". Confruntat cu situatii limita, protagonistul se autoanalizeaza lucid stiu ca voi muri, dar ma intreb daca voi putea indura fizic rana care imi va sfasia trupul'', iar drama razboiului lasa definitiv in umbra drama iubirii. Finalul creeaza cititorului impresia ca Stefan Gheorghidiu este tipul invingatorului, al omului capabil sa ia totul de la capat, chiar daca a suferit o infrangere, dar acest lucru va fi infirmat in romanul"Patul lui Procust" in care se specifica faptul ca Stefan Gheorghidiu va fi condamnat de catre Curtea Martiala pentru ca "a tradat aceasta tara", acest lucru insemnand ca protagonistul va claca si in aceasta a doua experienta definitiva a sa .Ca referent uman Ela beneficiaza in prima parte a romanului de un portret construit in liniile cele mai fine, ea fiind modelul femeii superioare. Procedeul uzitat de Camil Petrescu este unul clasic uzitat de Eminescu in "Luceafarul": personanjul un este numit atat timp cat este deasupra tuturor, este postrata intr-o anonimat superior, iar din momentul in care se coboara in humea artificializata de conveniente este numita Ela.Numele poate fi interpretat ca unul al banalului, dar si ca unul compus din "el" si "ea iubirea fiind astfel o nostalgia a androginismului.
Astfel, in ceea ce priveste relatiile din interiorul unui cuplu , Camil Petrescu este previzibil ; intotdeauna barbatul este in cautarea absolutului si femeia este usuratica , frivola . Drama personajelor masculine , in cazul de fata Stefan Gheorghidiu , consta in inadecvarea lor la realitate , toti impun lumii in care traiesc o grila , un ideal imposibil de atins . Eroarea lui Stefan consta in asumarea orgoliului ca mod de a fi in lume . De aceea se considera ca ce distrage cuplul Stefan - Ela este intoleranta orgolioasa a lui Stefan Gheorghidiu
Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război este un roman al experienţei atât la nivel formal, prin structură şi tehnici narative, cât şi la nivelul conţinutului. Autorul recurge la personajul – narator şi la perspectiva actorială, înlocuind naratorul omniscient şi perspectiva auctorială. Abandonează cronologia liniară în favoarea memoriei care ordonează relatarea faptelor. Inserează în a doua parte a romanului paginile din jurnalul de front ţinut de autorul concret şi atribuit eroului fictiv. Primul roman camilpetrescian urmăreşte cele două experienţa ale eroului, iubirea şi războiul, filtrate prin aceeaşi conştiinţă, care cunoaşte şi se cunoaşte prin acest proces de analiză.
Opţiunea autorului pentru naraţiunea la persoana I, a cărei consecinţă imediată este limitarea perspectivei narative la un punct de vedere strict subiectiv şi, deci, renunţarea la privilegiul omniscienţei, marchează începutul unei noi ere în istoria romanului românesc. Alcătuit din două părţi care n-au între ele decât o legătură accidentală ( în opinia lui George Călinescu), acest volum inedit ca structură narativă în peisajul epocii este – după opinia lui Perpessicius – , romanul „unui război pe două fronturi”: cel al iubirii conjugale şi cel al războiului propriu-zis, ceea ce-i pricinuieşte eroului „un neîntrerupt marş, tot mai adânc în conştiinţă” ( Perpessicius ). Aşadar, tema romanului poate fi considerată, la un prim nivel de receptare, iubirea. Analiza procesului prin care se constituie mecanismul erotic este, însă, numai pretextul pentru procesul de autoanaliză pe care îl întreprinde protagonistul romanului şi care va conduce, în final, la descoperirea propriului eu.
Acţiunea, complexă, se desfăşoară pe două coordonate temporale – una trecută ( a rememorării relaţiei personajului – narator cu Ela ) şi una în desfăşurare ( a experienţei de pe front a lui Ştefan Gheorghidiu ). Momentul în care Ştefan Gheorghidiu scrie despre sine şi despre relaţia sa cu Ela nu poate fi precizat. Impresia cititorului este că Gheorghidiu începe să-şi noteze dubla experienţă în perioada concentrării la Dâmbovicioara ( şi, de aceea, tot ce se referă la căsătorie, la testament, la neînţelegerile ulterioare cu Ela poate fi considerat ca aparţinând planului trecut ) şi o continuă pe durata primelor săptămâni de război. Ultimele rânduri par scrise ceva mai târziu, în orice caz după un timp de la rănirea lui Gheorghidiu şi lăsarea lui la vatră. Între capitolele întâi şi şase ale primei părţi, pe de o parte, şi cele şapte ale părţii a doua, pe de alta, există totuşi o diferenţă minimă, dar sesizabilă, de ton, care indică o distanţă temporală diferită între diegeză şi povestire. Această distanţă e mai mică în capitolele despre război. Aici apar anticipările ( prolepsele ), ca şi cum momentul în care naratorul notează un lucru, acesta nu s-a petrecut realmente, fiind numai probabil. Schimbarea rapidă şi neanunţată a momentului în care naratorul scrie întâmplările susţine ideea că nu se poate vorbi, decât cu îngăduinţă, de un jurnal ţinut la zi. Aspectul de jurnal e înşelător, deoarece autorul amestecă, în jurnal, elemente pur romaneşti.
Cu privire la forma pe care naratorul o dă povestirii sale, se poate remarca aspectul de jurnal al romanului. În prima parte, forma narativă adoptată rămâne incertă, mai aproape de memorialistică ( „În primăvara anului 1916, ca sublocotenent proaspăt, întâia dată concentrat…” ), decât de autobiografie (care ar pretinde păstrarea neschimbată a momentului în care sunt relatate evenimentele ); nici partea a doua nu clarifică lucrurile până la capăt. „Jurnalul” conţine multiple artificii romaneşti, „temporalitatea e indecisă” ( Nicolae Manolescu ).
Centrul de interes al conflictului principal al romanului se deplasează de la exteriorul evenimentelor plasate în preajma şi în timpul Primului Război Mondial la explorarea interiorităţii personajului principal, prins în mirajul propriilor iluzii despre dragoste, despre căsătorie şi despre femeia ideală.
Experienţa iubirii, care dă substanţă primei părţi a romanului, este actualizată prin rememorarea relaţiei lui Ştefan Gheorghidiu cu Ela. A doua parte creează iluzia temporalităţii în desfăşurare, prin consemnarea evenimentelor care se petrec pe front. Artificiul compoziţional din incipitul romanului – discuţia de la popota ofiţerilor referitoare la un fapt divers din presa vremii ( un soţ care şi-a ucis soţia infidelă a fost achitat ) – permite aducerea în prim plan a unei dintre temele principale ale romanului – problematica iubirii.
Incipitul romanului fixează, destul de vag, coordonatele spaţiale şi temporale ale acţiunii – primul Război Mondial, pe front, lângă Câmpulung. Preocupat de obţinerea autenticităţii acţiunilor şi caracterelor, romancierul introduce în incipit o scenă cu valoare anticipativă pentru destinul personajului principal: discuţia de la popota ofiţerilor, care dezbate un subiect colportat de toate ziarele – un bărbat care şi-a ucis soţia infidelă a fost achitat de tribunal. De la acest pretext, se conturează câteva atitudini: Dimiu, căpitan de modă veche, e de părere că „nevasta trebuie să fie nevastă şi casa, casă”; Corabu pledează pentru libertatea de alegere a femeii; Gheorghidiu e atât de tranşant, încât atrage antipatia celor prezenţi: „cei care se iubesc au drept de viaţă şi de moarte unul asupra celuilalt!” Camil Petrescu este unul dintre primii romancieri români care simte nevoia să coboare, în romanele sale, viaţa de pe scenă în stradă. Consecinţa apare în introducerea banalităţilor cotidiene în limbajul eroilor şi în renunţarea la emfaza specifică eroilor şi limbajului romanului „doric”. Camil Petrescu „de-teatralizează romanul” ( Nicolae Manolescu ). Scena de la popotă creează o impresie de banalitate, de „înjosire”, în marginea caricaturalului, a paginilor despre război. Impresia e căutată de autor, care încearcă să schimbe statutul evenimentului exterior şi al limbajului eroilor de roman. „Răpindu-li-se aura, impusă în cea mai mare măsură de tendinţa romanului, o mulţime de evenimente, între care războiul, devin foarte obişnuite” ( N. Manolescu )
Discuţia de la popotă este pretextul unei ample digresiuni, pe parcursul căreia Ştefan rememorează etapele evoluţiei sentimentului care l-a unit cu Ela: „Eram însurat de doi ani şi jumătate cu o colegă de la Universitate şi bănuiam că mă înşeală. Din cauza asta, nu puteam să-mi dau examenele la vreme. Îmi petreceam timpul spionându-i prieteniile, urmărind-o, făcând probleme insolubile din interpretarea unui gest, din nuanţa unei rochii, şi din informarea lăturalnică despre cine ştie ce vizită la vreuna din mătuşile ei. Era o suferinţă de neînchipuit, care se hrănea din propria ei substanţă”.
Iubirea lor ia naştere sub semnul orgoliului. Chiar dacă la început Ela nu îi plăcea, Ştefan se simte, treptat, măgulit de interesul pe care i-l arată „una dintre cele mai frumoase studente de la Universitate”. Admiraţia celor din jur este un alt factor care determină creşterea în intensitate a iubirii lui Ştefan: „Începusem totuşi să fiu mulţumit faţă de admiraţia pe care o avea toată lumea pentru mine, fiindcă eram atât de pătimaş iubit de una dintre cele mai frumoase studente.” Pasiunea se adânceşte în timp, iar faptul că Ela trăieşte o admiraţie necondiţionată pentru viitorul ei soţ contribuie la crearea iluziei că relaţia lor are o bază solidă. Pentru Ştefan Gheorghidiu, iubirea nu poate fi decât unică, absolută. Sentimentul pe care îl trăieşte în raport cu Ela devine raţiunea sa de a fi, modul de a se împlini în plan spiritual: „să tulburi atât de mistuitor o femeie dorită de toţi, să fii atât de necesar unei existenţe, erau sentimente care mă adevereau în jocul intim al fiinţei mele.”
Moştenirea de la unchiul Tache schimbă cercul relaţiilor celor doi. Lumea mondenă, în care Ela se va integra perfect, este, pentru Ştefan, prilejul de a trăi suferinţe intense, provocate de gelozie. Dacă în prima parte a relaţiei lor iubirea stă sub semnul orgoliului, treptat, sentimentul care domină devine gelozia.
Relaţiile dintre cei doi soţi se modifică radical, iar tensiunile, despărţirile şi împăcările devin un mod de existenţă cotidian până când Ştefan este concentrat, în preajma intrării României în război. Ela se mută la Câmpulung, pentru a fi mai aproape de el, iar relaţia lor pare să intre, din nou, pe un făgaş al normalităţii. Chemat cu insistenţă la Câmpulung, Ştefan obţine cu greu permisia, dar descoperă că Ela e interesată de asigurarea viitorului ei în cazul morţii lui pe front. Când îl vede pe G. pe stradă, e convins că Ela îl înşală, deşi nu are nicio dovadă concretă, aşa cum nu a avut, de altfel, niciodată. Pentru Gheorghidiu, eşecul în iubire e un eşec în planul cunoaşterii. Analiza mecanismului psihologic al erosului, semnificativă pentru toţi eroii lui Camil Petrescu, este dublată de o radiografie a tuturor conflictelor interioare. Personajul recunoaşte că e hipersensibil, că nu poate fiinţa în limita canoanelor, dar nu acceptă ideea că realitatea propriei conştiinţe nu e valabilă în plan exterior.
Confruntat cu experienţa-limită a războiului care redimensionează orice relaţie umană, Ştefan Gheorghidiu îşi analizează retrospectiv şi critic întreaga existenţă. Drama erotică este reevaluată din perspectiva experienţei războiului. Întors în prima linie după cele câteva zile petrecute la Câmpulung, Ştefan Gheorghidiu participă la luptele de pe frontul Carpaţilor cu sentimentul că este martor la un cataclism cosmic, unde accentul cade nu pe eroismul combatanţilor, ci pe haosul şi absurditatea situaţiei – şi are – sub ameninţarea permanentă a morţii – revelaţia propriei individualităţi, ca şi a relativităţii absolute a valorilor umane: „ Îmi putusem permite atâtea gesturi până acum – mărturiseşte naratorul -, pentru că aveam un motiv şi o scuză: căutam o identificare a eului meu. Cu un eu limitat, în infinitul lumii nici un punct de vedere, nici o stabilire de raporturi nu mai era posibilă şi deci nici o putinţă de realizare sufletească…”
Finalul romanului consemnează despărţirea definitivă de trecut a eroului. „Ultima noapte de dragoste” pe care o petrece alături de Ela marchează înstrăinarea definitivă de trecutul propriu şi recunoaşterea eşecului în planul cunoaşterii. Cititorul care speră să afle, în final, dacă Ela i-a fost infidelă, este dezamăgit. Deşi citeşte un bilet anonim care îl informează despre trădarea Elei, personajul – narator nu verifică informaţia, ceea ce întreţine dincolo de paginile romanului enigma relaţiei complexe care se stabileşte între cei doi soţi. Finalul, deschis, susţine modernitatea construcţiei romanului, demonstrând încă o dată funcţia cathartică a relatării experienţelor sentimentale şi tragice pe care le-a parcurs personajul: „I-am scris că-i las absolut tot ce e în casă, de la obiecte de preţ, la cărţi, de la lucruri personale, la amintiri. Adică tot trecutul.” iiu. Ela îşi pierde aura de feminitate misterioasă şi atrăgătoare în care o învăluia privirea îndrăgostită a lui Gheorghidiu la începutul relaţiei lor.
Între incipitul romanului, care îl prezintă pe protagonistul acţiunii chinuit de gelozie şi de suferinţa de a nu putea fi alături de Ela în permanenţă şi finalul care îl prezintă pe acelaşi Ştefan Gheorghidiu detaşat complet de experienţa erotică pe care a trăit-o, se înscrie o întreagă experienţă de viaţă, un proces lent şi dureros de descoperire a limitelor condiţiei umane, incapabilă să trăiască în absolut.
Finalul deschis îi oferă cititorului încă un prilej de a se regăsi în experienţa personajului – narator. Incertitudinea planează atât asupra portretului Elei, cât şi asupra evoluţiei personajului principal ( într-o notă de subsol din romanul Patul lui Procust se oferă informaţia că Ştefan Gheorghidiu a ajuns în faţa Curţii Marţiale ). iiu. Autorul adoptă această convenţie narativă pentru a susţine modernitatea construcţiei romaneşti. Ştefan Gheorghidiu devine parte integrantă în viaţa cititorului, care îl simte aproape, având aceleaşi experienţe şi trăiri ca şi personajul care trăieşte în interiorul universului imaginar.
