„Enigma Otiliei” de George Călinescu
- specie: roman
- curent literar: realism
- încadrare istorică: perioada interbelică
- anul apariției: 1938
- tema: viata burgheziei bucurestene de la inceputul secolului al XX-lea surprinsa in cateva din aspectele ei tipice, relatiile de familie, dezumanizarea , goanna dupa bani
- Eseul general al romanului
- Caracterizarea personajului principal din roman
- Relaţia dintre două personaje în roman
În studiul ,,Arca lui Noe”, Nicolae Manolescu afirmă despre romanul doric, cel traditional, obiectiv, că este ,,romanul din secolul XIX, care la noi își atinge apogeul abia în deceniul al treilea al secolului XX.”
Ca teoretician al romanului românesc, G. Călinescu respinge proustianismul si pledează pentru realismul classic (romanul obiectiv de tip balzacian).
Al doilea dintre cele patru romane scrise de George Călinescu ( Cartea nunții, 1933, Enigma Otiliei, 1938, Bietul Ioanide, 1953, Scrinul negru, 1960) este ,, …un roman de critic, în care realismul, balzacianismul și obiectivitatea au devenit program estetic” (Nicolae Manolescu).
Specia literară: Având ca trăsături amploarea acțiunii, desfășurarea pe mai multe planuri, conflictul complex, prezența unor personaje numeroase si realizarea unei imagini ample asupra vieții, opera literară ,,Enigma Otiliei” de George Călinescu aparține speciei literare roman.
Opera literară ,,Enigma Otiliei” de George Căliescu a apărut în anul 1938 și este considerat un roman realist de tip balzacian, cu elemente moderniste, aparținând prozei interbelice. De asemenea, poate fi considerat un roman social și citadin.
,,Enigma Otiliei” de George Călinescu este un roman realist prin temă, structura închisă, specificul secvențelor descriptive, realizarea personajelor, dar depășește modelul realismului clasic, balzacian, prin spiritul critic și polemic și prin elemente ale modernității (este inspirat din viața citadină, prezența tipului intelectualului ca personaj).
Titlul inițial al romanului ,,Părinții Otiliei”, reflecta ideea balzaciană a paternității, pentru că fiecare personaj determină într-un fel soarta orfanei Otilia, ca niste,,părinti”. Autorul schimbă titlul din motive editoriale, acesta devenind ,,Enigma Otiliei” și deplasează accentul de la un aspect realist la tehnica modernă a reflectării poliedrice, prin care este realizat personajul, un personaj de o feminitate enigmatică, ce rămâne surprinzător prin amestecul de un farmec juvenil cu o profundă maturitate.
Această ,,enigmă” se naște mai ales în mintea lui Felix, care nu-și poate explica felul de a se comporta al fetei, iar Pascalopol o admiră, o înțelege , dar nici el nu o poate descifra în întregime, spunându-i lui Felix în finalul romanului : ,,A fost o fată delicioasă, dar ciudată. Pentru mine e o enigmă.”
Tema romanului este ilustrarea vieții burgheziei bucurestene de la începutul secolului al XX-lea, societate degradată de puterea banului, întreaga acțiune a romanului construindu-se în jurul averii lui Costache Giurgiuveanu. De asemenea, ,,Enigma Otiliei” este un roman de inițiere, prezentând formarea unui tânăr care, înainte de a ¬a avea o carieră, trăiește experiența unei iubiri si a relațiilor de familie.
O secvență semnificativă pentru tema operei, este replica lui Stănică Rațiu, care ilustrează mentalitatea epocii în ceea ce privește moștenirea: ,,dacă familia mea nu s-ar fi prăsit atâta, vă spun pe onoarea mea, azi aș fi milionar[…] Am unchi și mătuși foarte bogate […]. Însă toți au copii si nepoți, încât până să-mi vină rândul, mai bine mă lipsesc.”
O altă secvență semnificativă pentru operă este cea din incipitul romanului, când Felix ajunge in București, pe strada Antim, iar când bate la ușa casei lui moș Costache, acesta, un bătrânel ,,subțire și puțin înconvoiat”, îi spune tânărului: ,,Nu-nu-nu știu…nu stă nimeni aici, nu cunosc…”
Ca structură, romanul este alcătuit din douăzeci de capitole și contruit pe mai multe planuri narative, care urmăresc destinul unor personaje, prin acumularea detaliilor: destinul Otiliei, al lui Felix, al membrilor familiei Tulea, al lui Stănică.
Există două planuri narative principale: un plan ce urmăreste lupta clanului Tulea de a pune mâna pe averea lui Costache Giurgiuveanu; un alt plan prezintă destinul lui Felix Sima care, rămas orfan, vine la București pentru a studia medicina, Costache Giurgiuveanu fiindu-i tutore. Celelalte planuri, secundare, susțin imaginea amplă a societății citadine a vremii.
Perspectiva narativă este una obiectivă, realizată prin narațiunea la persoana a III-a, un narator obiectiv, detașat. Naratorul omniscient știe mai multe decât personajele sale și, fiind omniprezent, le controlează ca un regizor.
Ca moduri de expunere se observă folosirea predominantă a narațiunii, succesiunea secvențelor narative fiind redată prin înlănțuire. Dialogul conferă veridicitate și concentrare epică, iar descrierea spațiilor și a vestimentației susține impresia de univers autentic (mimesis), prin observatie și notarea detaliului semnificativ, descrierea devine mijloc de caracterizare indirectă/ de conturare a caracterelor.
Incipitul romanului realist fixează veridic cadrul temporal , ,,într-o seară de la începutul lui ulie 1909”, și spațial (descrierea străzii Antim, a arhitecturii casei lui moș Costache, a interioarelor), prezintă personajele principale și sugerează conflictul.
Finalul este unul închis, prin rezolvarea conflictului (Olimpia este părăsită de Stănică, Aurica nu-și poate face o situație, Felix o pierde pe Otilia) și este urmat de un epilog . Simetria incipit – final se realizează prin descrierea străzii și a casei lui moș Costache, din perspectiva lui Felix, care este un intrus în familie, în momente diferite ale existenței sale: în adolescență și aproximativ zece ani mai târziu, ,,după război”.
Ca mijloace/ procedee de caracterizare se remarcă, în manieră realist-balzaciană, tehnica focalizării, caracterul personajelor dezvăluindu-se progresiv, pornind de la datele exterioare ale existentei lor: prezentarea mediului de viață, descrierea locuinței, a camerei, a fizionomiei, a gesturilor si a obișnuințelor. În mod direct, naratorul dă lămuriri despre gradele de rudenie, starea civilă, biografia personajelor reunite la începutul romanului, la jocul de table. Descrierea indirectă îngroasă trăsăturile prin fapte, gesturi, replici, vestimentație, relații între personaje.
Exceptie face portretul Otiliei, realizat prin tehnici modern: comportamentism și reflectare poliedrică. Până în capitolul al XVI-ea, Otilia este prezentată exclusiv prin comportament (fapte, vorbe, gesturi). Această tehnică este dublată de reflectarea poliedrică a personalitătii Otiliei în conștiința celorlalte personaje, ceea ce conferă ambiguitate personajului ( element modern), iar în plan simbolic sugerează enigma, misterul feminității. Este alcătuit un portret complex și contradictoriu al Otiliei, ,,fe-fetița” cuminte și iubitoare din perspectiva lui moș Costache, fata exuberantă, ,,admirabilă, superioară” din perspectiva lui Felix, femeia capricioasă ,,cu un temperament de artistă” pentru Pascalopol, ,, o dezmățată, o stricată,” din perspectiva Aglaei, ,,o fată deșteaptă”, cu spirit practic, așa cum o vede Stănică.
Pornind de la ideea ,,obiectul romanului este omul ca ființă morală”, Călinescu distinge două feluri de indivizi, în funcție de capacitatea de a se adapta: cei care se adaptează din punct de vedere moral, putând să-si motiveze acțiunile, si cei care se adptează instinctual, ce ilustrează tipuri umane: cocheta, fata bătrână, avarul, parvenitul, retardatul.
Conflictul romanului se bazează pe relațiile dintre două familii înrudite. Familia lui Costache Giurgiuveanu, posesorul averii, si Otilia Mărculescu , fiica celei de-a doua sotii, decedate. Există doi intruși, Felix Sima, orfan, al cărui tutore este Costache Giurgiuveanu si Leonida Pascalopol, prieten al bătrânului. A doua familie este cea a surorii lui Costache Giurgiuveanu, Aglae Tulea, alcătuit din sotul Simion Tulea și cei trei copii: Olipia, Aurica, Titi. Conflictul principal are în centru averea lui moș Costache. Conflictul erotic, secundar, privește rivalitatea dintre adolescentul Felix și maturul Pascalopol pentru mâna Otiliei.
Limbajul personajelor este unul uniformizat, indiferent de situația socială sau de cultural lor. Amestecul de stiluri (juridic si colocvial) folosit de Stănică are un efect comic. Se utilizează fraza amplă, este preferat epitetul neologic, ,,fața juvenilă”, ,,aspect bizar”.
,,Enigma Otiliei” este un roman realist, balzacian prin prezentarea critică a unor aspect ale societății bucureștene de la începutul secolului XX, motivul paternității și al moștenirii, specificul secvențelor descriptive, realizarea unor tipologii, veridicitate, utilizarea narațiunii la persoana a III-a. Modelul realist este însă depășit prin spiritul critic si polemic, prin elemenete ale modernității (ambiguitatea personajelor, interesul pentru procese psihice deviante, tehnici moderne de caracterizare).
Romanul debuteaza in maniera realist balzaciana, cu fixarea cronotopului – „la inceputul lui Iulie 1909” cand Felix vine de la Iasi la Bucuresti „in strada Antim”, unde locuieste unchiul sau Costache. El e intampinat cu vorbele „aici nu sta nimeni” si simetric, in final, apare imaginea aceleiasi case si in urechi ii suna cuvintele „aici nu sta nimeni”.
Istoria mostenirii include un dublu conflict succesoral. Pe de-o parte, este vorba despre ostilitatea manifestata de Aglae impotriva Otiliei si pe de alta parte de interesul lui Stanica Ratiu pentru averea batranului. Conflictul erotic priveste rivalitatea dintre Felix si maturul Pascalopol, pentru iubirea Otiliei.
În conflictul pentru mostenire se afla doua familii inrudite. In casa lui Costache, traiesc Otilia, fiica celei de-a doua sotii decedate a acestuia, Felix Sima, venit la tutorele sau pentru a studia Medicina. În casa vecina traieste o a doua familie, “Clanul” Tulea. Acesta este condus de sora lui Costache, Aglae. Din familia acesteia fac parte sotui Aglaei, Simion si cei trei copii, Olimpia, Aurica si Titi.
Otilia Marculescu este o tanara de optsprezece ani, fiica celei de a doua sotii a lui Costache Giurgiuveanu, femeie frumoasa si bogata, care murise „de suparare” si ii lasase sotului toata averea, impreuna cu datoria cresterii Otiliei, ramasa de mica fara mama. Ea este studenta la Conservator, izestrata cu un temperament de artista, reprezentand atat tipul cochetei cat si, in egala masura, misterul feminin.
Otilia este protagonista reprezentativa pentru modernitatea romanului, atat prin tehnicile de realizare, cat si prin problematica sa existentiala, reprezentand enigmatica drama a feminitatii.
Portretul Otiliei, conturat prin tehnici moderne, se realizeaza mai ales indirect. Aceasta este caracterizată indirect prin comportamentism (fapte, gesturi, replici), gandurile ei fiind necunoscute cititorului, din cauza perspectivei narative obiective. Aceasta tehnica este dublata de reflectarea poliedrica a personalitatii Otiliei, in constiinta celorlalte personaje (pluriperspectivismul). Pentru mos Costache, ea este „fe-fetita”, pentru Felix, femeia capricioasa „cu un temperament de artista”, pentru Aglae „o fata desteapta”, cu spirit practic. Totusi, complexitatea Otiliei este cel mai bine cuprinsa de colegul lui Felix, Weissmann: „Orice femeie care iubeste un barbat fuge de el, ca sa ramana in amintirea lui ca o aparitie luminoasa”.
Portretul fizic al Otiliei este realizat din perspectiva lui Felix, in incipitul romanului. Felix remarca mai intai „un cap prelung, încarcat cu bucle”. Fata ei este „maslinie”, „cu nasul mic si ochii foarte albastrii”, aratand „foarte copilaroasa”. Otilia este pusa in opozitie cu Aglae, pentru a i se arata bunatatea si in opozitie cu Aurica, pentru a reliefa frumusetea, feminitatea.
Conditia definitorie a Otiliei este cea de orfan. Acest fapt este subliniat de Aglae, care numeste casa fratelui sau „azil de orfani”. Inca din seara sosirii lui Felix in casa lui Mos Costache, Otilia se arata generoasa fata de Felix, care ii impartaseste statutul. Ea ii ofera camera sa, prilej prin care este prezentata camera personajului eponim. Felix descopera dantele, partituri, romane frantuzesti si cutii de pudra, dovedindu-se astfel personalitatea exuberanta a Otiliei.
Otilia reprezinta intruchiparea misterului feminin, iar comportamentul derutant al fetei il descumpaneste pe Felix, pentru ca nu-si poate explica schimbarile de atitudine, trecerea ei brusca de la o stare la alta. Otilia insasi recunoaste cu sinceritate: „sunt foarte capricioasa”.
Personajul principal al operei, Otilia, personifica libertatea de spirit, inglobeaza sentimente si ratiune. Cand Felix spune „Pascalopol e bogat”, ea raspunde „bogatia nu e totul si tata e foarte bogat iar mama a murit de suparare”. Capabila de daruire in primavara dupa moartea lui Mos Costache, vine in camera lui Felix. Dupa noaptea lor casta, Otilia pleaca la Paris cu Pascalopol cu care se marita.
În epilog, pentru Felix, Otilia isi pierde farmecul feminin, capatand o „platitudine” in aspect. Intuitiva, Otilia si-a dat seama de dificultatea relatiei cu Felix si având nevoie de confort si ocrotire alege siguranța casatoriei cu moșierul. Felix devine medic cunoscut si printr-o casnicie reusita intra in cele mai inalte cercuri. Otilia se marita apoi cu un conte in Spania.
În concluzie, Otilia reprezintă pentru Felix mai degraba o imagine idealizata decat o femeie pe care o iubeste cu adevarat. Misterul personajului feminin este generat de trasaturile sale contradictorii si sustinut prin tehnici moderne de portretizare, care fac din Otilia Marculescu un personaj cu adevarat memorabil
Romanul Enigma Otiliei, scris de George Călinescu și publicat în anul 1938, este al doilea roman dintre cele patru romane interbelice ale autorului. Ca teoretician, acesta respinge proustianul și pledează pentru realismul clasic, ilustrat prin romanul de tip balzacian.
Relația dintre cele două personaje, Felix Sima și Otilia Mărculescu, evoluează pe tot parcursul acțiunii, luând diferite forme, de la o simplă prietenie, la o poveste de dragoste.
Statutul social al acesteia este incert, ea fiind fata din prima căsătorie a celei de-a doua soții a lui Costache Giurgiuveanu, acesta amânând adoptarea ei după moartea mamei sale. Este respinsă de clanul Tulea, în ciuda faptului că este indiferentă față de averea lui moș Costache. Fiind studentă la conservator, are temperament de artistă, studiază pianul și alege să citească reviste și cărți franțuzești. Statutul psihologic al tinerei este marcat de faptul că a rămas orfană și de viața ei în casa Giurgiuveanu. Aglae o consideră o amenințare în ceea ce privește moștenirea bătrânului, dar comportamentul frumos al Otiliei rămâne neschimbat față de clanul familiei Tulea, deși este silită să le facă față atacurilor. Personalitatea ei este în formare, fiind sensibilă, imprevizibilă, chiar capricioasă; o imagine a misterului feminin și totodată reprezintă un ideal de feminitate pentru Felix și Pascalopol. Statutul moral, oscilația între Felix și Pascalopol, respectiv decizia ei finală, sunt discutabile. Otilia îl iubește pe Felix, dar îl alege pe moșier motivându-și opțiunea ca pe o dovadă de altruism, deoarece ea pretinde că nu dorește să stea în calea realizării profesionale a tânărului „o dragoste nepotrivită pentru marele viitor”. Alege, de fapt, siguranța și stabilitatea financiară. Este o fire foarte enigmatică, fapt susținut atât de Felix, cât și de Pascalopol „A fost o fată delicioasă, dar ciudată. Pentru mine e o enigmă”.
Pe de altă parte, statutul social al lui Felix suferă modificări pe tot parcursul acțiunii. Inițial, în casa bătrânului Giurgiuveanu, acesta este un tânăr orfan, proaspăt absolvent de liceu, cu aspirații mari în cariera de medicină. Faptul că el este un posibil pretendent la averea lui Giurgiuveanu stârnește disprețul Aglaei Tulea. Felix evoluează de la statutul de simplu student la medicină la cel al unui medic de renume, împlinindu-și astfel dorința de afirmare din punctul de vedere al carierei. Statutul psihologic al tânărului îi surprinde de la început imaturitatea din perspectiva emoțională, fiind lipsit de experiență. Eșecul emoțional suferit în urma realizării imposibilității de a avea o relație cu Otilia și, de asemenea, puterea cu care a făcut față acestei experiențe contribuie la grăbirea procesului de maturizare pe plan psihologic. Statutul moral este reliefat prin intermediul trăsăturilor morale. Astfel, Felix este un individ sensibil, fapt ce reiese din atitudinea și maniera cu care o abordează pe dificila Otilia, respectiv un individ inteligent, fapt accentuat de atitudinea și comportamentul pe care le are atunci când este pus față în față cu obstacolele care îl înconjoară. Felix este o fire devotată atât meseriei de medic, cât și persoanei iubite.
O primă secvență relevantă pentru relația dintre cele două personaje este cea în care Felix îi mărturisește Otiliei că o iubește prin intermediul unei scrisori. Fata nu reacționează în niciun fel la declarația de dragoste a lui Felix și, într-un gest de exaltare nebunească, tânărul fuge de acasă. Otilia îl caută peste tot cu trăsura iar când în sfârșit îl găsește în parc, așezat pe o bancă încărcată cu zăpadă, comportamentul ei este la fel de neclar și misterios ca întotdeauna, lăsând loc în sufletul lui Felix dezamăgirii și nedumeririi. Conversația tinerilor evidențiază cele afirmate: „-Ce copil ești! Ți-am citit scrisoarea, dar am uitat, știi că sunt o zăpăcită.[…]/-Otilia, e adevărat? Mă iubești?/ – Ei, ei, nu ți-a spus nimeni că te urăște.”
O altă secvență ce reliefează relația dintre cei doi tineri este cea în care, după moartea lui Costache Giurgiuveanu, Otilia vine în camera lui Felix pentru a-i dovedi că îl iubește: „Ca să-ți dau o dovadă că te iubesc, am venit la tine”. Discuția tinerilor evidențiază raportarea diferită la iubire și faptul că, implicit, au concepții diferite despre viață: Otilia percepe iubirea în felul aventuros al artistului, cu dăruire și libertate absolute, în timp ce Felix are despre dragoste păreri romantice și vede în femeie un sprijin în carieră. Dându-și seama că aceasta ar putea reprezenta o piedică în împlinirea idealurilor tânărului bărbat, Otilia îl părăsește pe Felix și alege siguranța căsătoriei cu Pascalopol.
Otilia este caracterizată încă din primul capitol: „o fată subțirică, îmbrăcată într-o rochie foarte largă pe poale, dar strânsă tare la mijloc”. Ulterior, portretul este completat de narator „față măslinie, cu nasul mic și ochi foarte albaștri”. Atât caracterul, cât și aspectul fizic al fetei reies din caracterizarea directă făcută de alte personaje: Felix și Pascalopol o văd în dublă ipostază: tânărul o privește ce pe o iubită și mamă: „Nici nu știu cum te iubesc, ca pe o logodnică, ca pe o mamă aș zice”; „ Am găsit în tine tot ce mi-a lipsit în copilărie” , pe când maturul Leonida Pascalopol o vede ca pe o iubită și fiică „N-aș putea să-ți spun dacă o iubesc pe Otilia ca părinte sau ca bărbat”. În monologul său, Costache Giurgiuveanu o asociază cu mama ei „Tot așa era, mândră, ținea la casă… și cânta bine la pian”. Aglae și Aurica o percep ca fiind o destrăbălată, fiindcă nu respectă eticheta vremii: „O stricată, o destrăbălată”. Caracterizarea indirectă o surprinde ca o ființă emancipată, care nu respectă întru totul normele de conduită ale vremii și preferă să se manifeste așa cum simte. Otilia se autocaracterizează ca fiind „foarte capricioasă, vreau să fiu liberă!”. Mijloacele balzaciene: imaginea contradictorie a Otiliei prin descrierea camerei și a portretului ei fizic, interiorul dezvăluind preocupările artistice, naturalețea, cochetăria, curiozitatea și atracția spre nou a tinerei.
Felix Sima este caracterizat direct de către narator: „un tânăr de vreo optsprezece ani îmbrăcat în uniformă de licean”, prezentându-l cu „o față juvenilă și prelungă, aproape feminină”, obrazul „de culoare măslinie”, iar nasul „de o crăpătură elenică”. Indirect, tânărul este descris ca având o fire analitică, dispus să muncească pentru ceea ce își propune și preocupat de interesele sale. Însingurat, visător, inteligent, fin, Felix are capacitate de reflecție, comentariul autorial notând conștiincios gândurile, frământările, îndoielile în stilul indirect liber sau prin intermediul jurnalului tânărului: ,,Nu trebuie să fiu așa de orgolios de averea mea, pe care n-am meritat-o și să scot ochii lumii cu ea. Trebuie să mă port modest, discret, spre a nu scoate în evidență situația critică a Otiliei. Trebuie să-i spun adevărul, că am nevoie de prezența ei”.
Puternicul conflict interior al Otiliei este generat de lipsa afecțiunii materne, mediul predominant masculin în care trăiește, precum și faptul că se află la granița dintre adolescență și tinerețe. Eroina este un amestec ciudat de atitudine copilărească și matură în același timp: aleargă desculță prin iarba din curte, se urcă pe stogurile de fân din Bărăgan, dar este profund rațională și matură atunci când îi explică lui Felix motivele pentru care nu se pot căsători „eu am un temperament nefericit: mă plictisesc repede, sufăr când sunt contrariată”. Trecerile clare de la o stare la alta sunt dovezi clare ale zbuciumului său interior, care generează în Otilia o nevoie puternică de libertate, această necesitate fiind justificarea sa pentru plecarea la Paris cu Pascalopol. Ea îl alege pe acela care nu-i răpește libertatea și nu-i impune constrângeri, fie ele și de ordin afectiv, mărturisindu-i lui Felix „ Aș vrea să fug undeva, să zbor. Ce bine de tine că ești liber. Aș vrea sa fiu băiat”.
Conflictul de natură interioară al tânărului este legat de sentimentele sale față de Otilia. Declanșat de lipsa de experiență pe care o are, în contrast cu Otilia, atinge punctul culminant când ea îi resping cererea în căsătorie. Tânărul îndrăgostit ezită să ia o decizie fermă și își pierde iubita, deși vedea în ea un ideal feminin, fata răspunzându-i nevoii lui de ocrotire, de protecție și de dragoste. Lipsit de la o vârstă fragedă de căldura sentimentului matern, Felix îşi îndreaptă înspre Otilia aceste sentimente: „Pentru întâia oară Felix era prins de braț cu atâta familiaritate de o fată şi pentru prima oară, luând act de izbucnirea unei simțiri până atunci latente, încercă şi acul geloziei, văzând cum Otilia generalizează tratamentul”.
Romanul Enigma Otiliei de G. Călinescu surprinde evoluția relației dintre Felix Sima și Otilia Mărculescu pe tot parcursul operei, de la o firească prietenie, la o poveste de dragoste, într-un final. Misterul Otiliei și al cuplului pare a se ascunde în replica de neînțeles de la începutul romanului: „Noi nu trăim decât patru-cinci ani”.
